luni, 31 decembrie 2012

Plimbare de sfârşit de an.

Acuma că am supravieţuit  Apocalipsei şi Crăciunului, m-am gândit să fac o mică plimbare la pădure înainte de a veni Anul Nou... Am făcut o  parte din drum pe întuneric, ocazie cu care era să mor de spaimă când un cârd de fazani mi-a decolat printre picioare... Fazanii ăștia sunt niște ființe parșive, de fiecare dată când încerc să mă apropii cu aparatul foto pregătit, își iau zborul exact în momentul în care se înfiripă în mine intenția de pune aparatul la ochi; în schimb atunci când umblu liniștit și nici măcar umbra unui gând nu-mi ține atenția trează, nesimțiții decolează în ultima secundă cloncănind și bătând din aripi ca disperații. Îi urăsc! Partea bună e că atunci când îți revii după o sperietură din asta, parcă simți că ești mai viu decât ai fost... Nu știu dacă mă înțelege careva, da' cine-o mai pățit din astea sigur știe ce spun.
E o dimineață un pic nehotărâtă, parcă ar vrea să fie ceață, dar și soarele-și mai bagă nasul că nu poate sta deoparte. 
Stau ceva mai mult de o oră, la oarece distanță de o potecă de animale destul de circulată, dar nu apare nimeni... Nu-i supărare, în momente din astea ai vreme de gândire, iar liniștea din pădure nu-i ca alte feluri de liniște, mai degrabă te întregește decât te izolează, te ajută să cazi la pace cu tine însuți... 
Da' nu mai pot sta, că nu-s echipat de stat, nici șoarecu' ăsta mic n-o fost și l-o prins somnul pe pat moale de mușchi și acu' degeaba-l încălzește soarele, că nu se mai trezește... 
Ori poate mai degrabă l-o prins zăpada aia mare pe drum, departe de casă și i-o fost prea greu... Ne-o fost greu și nouă și suntem câteva trepte mai sus în lumea asta. Când vine iarna e bine să te pregătești un pic și de stat și de umblat.
Am umblat o vreme fără țintă, până când am văzut pe un trunchi bătrân de soc, niște ciuperci cum n-am mai văzut până acum... 
Corpul e translucid, brun, de cosistența unui jeleu... Acasă am săpat un pic și am aflat că sunt bureți de soc.
Tot de consistența unui jeleu e și tremella mesenterica, pe care am mai vazut-o și în toamnă, dar mă bucur de fiecare data când o văd, e un subiect bun de fotografiat... 
Dacă o să mai ajung în timp util la mănunchiul ăla de bureți de soc, poate fac o postare separată despre ei, după ce-i încerc pe pielea mea...
O iau iarăși la pas prin pădure și după o vreme aud ceva trosnituri dintr-un desiș, mă las repede pe un genunchi și pun aparatul la ochi, tocmai la timp ca să prind căprioara. 
Tre' să mă mișc, că m-am lăsat pe genunchi drept în unul din puținele petece de zăpadă, care au rămas netopite și simt cum îmi îngheață apa de la genunchi (glumesc...). Gata m-a simțit, dar neștiind drept ce să mă ia, se uită un pic la mine, apoi face câteva salturi mândre, parcă doar din vârful copitelor, ca să-mi dea de înțeles că-i în formă, apoi dispare iarăși în desiș.
E bine! Plec acasă.


La mulți ani! Nu uitați să ieșiți pe afară și să aveți grijă de voi!

miercuri, 28 noiembrie 2012

Histria

N-am făcut multe în ultima vreme, dar pe la niște locuri ce merită văzute am reușit să ajung... Acum câteva săptămâni am ajuns cu treburi pe la mare si a trebuit sa-mi gasesc ceva de făcut în timpul liber... Așa am ajuns la Histria. Daca ești interesat de istoria locului poți să bagi un ochi aici http://ro.wikipedia.org/wiki/Histria
Ruinele de la Histria sunt din categoria ruine românești clasice, adică una cu pământul... Cu mici excepții, tot ce se poate vedea sunt contururile clădirilor... 
Iată două mici excepții, care m-au atins pe mine la suflet, probabil nu neapărat cele mai importante din punct de vedere arheologic sau istoric...

În general, mie îmi convin ruinele pustii, pe care natura începe timid să le recâştige...

... mai ales dacă "eforturile" de "restaurare", desfăşurate, bineînţeles, sub atenta supraveghere a unor experţi, arată ca mai jos...
Acu' dacă eu prăjeam un ceai la umbra unei jumătăţi  de zid "restaurat", sigur mă legau ăştia că profanez monumente, în schimb băieţii de mai sus împreună cu cei care i-au supervizat, zburdă liberi şi cine ştie ce mai "restaureză", că na', acu' au experienţă...
Dacă ajungeam mai devreme poate mai găseam şi muzeul deschis, acolo sunt mai multe de văzut... În compensaţie, pe drumul de întoarcere, lângă Lacul Nuntaşi, am prins un apus de soare foarte colorat.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 


marți, 27 noiembrie 2012

CiupercuTZe... (1)

Îmi plac ciupercile! Sunt frumoase! Sunt uneori gustoase, alteori  periculoase, dar sunt gratis in ambele cazuri. Pădurea mi se pare mult mai veselă cu ele, nu că mi s-ar părea tristă fără... Atunci când îți plac ciupercile e bine să fii foarte rezervat și să te rezumi la ceea ce ȘTII.
În general cred ca e bine să ştii câte ceva despre cât mai multe lucruri, ei bine, să ştii câte ceva despre ciuperci poate fi periculos... Când vine vorba de ciuperci trebuie să fii foarte, foarte conștient de limitele cunoștințelor tale.
În toamna asta au ieşit multe şi de multe feluri şi pe câmp şi în pădure. De obicei mă mulţumesc cu fotografiatul, dar pentru că au fost chiar multe şi era chiar greu să pleci cu mâna goală, am cules cât să fac de-o tocăniţă. Am găsit câteva grupuleţe de ciuperci de pădure (agaricus silvicola), rude apopite ale ciupercii de câmp (agaricus campestris) şi ale ciupercii de raft aia care creşte pe rafturile supermarketurilor (agaricus bisporus), i-am zis de raft să nu-i zic de bălegar că după aia n-o mai mănânci... Ciuperca de pădure şi cea de câmp seamănă şi la aspect şi la gust şi la miros cu cea de raft, aşa că dacă vrei să te apuci de cules ciuperci prin pădure e bine să începi cu asta, ca să ai totuşi ceva conoscut cu care să o compari. Culoarea lamelelor variază în funcţie de vârsta de la roz până la brun, ţine minte asta şi dacă vezi vreuna cu lamelele albe, las-o acolo fără să mai stai pe gânduri, poate fi o altă ciupercă care e otrăvitoare...
Ea e ciuperca de pădure...
                                                                                                                Vezi şi aici: ciuperca de pădure
Uite acum şi o ciupercă căreia îi faci poză şi pleci. Asta nici nu prea arată ca o ciupercă care ai vrea să o mănânci, carnea e foarte fragilă, practic ţi se dezintegrează în mână şi e acoperită cu un fel de mucus, care straluceşte frumos în soare şi-ţi taie orice poftă de a băga aşa ceva în gură... Nu ştiam nimic de ea, dar după ce am studiat un pic am aflat că o cheamă coprinus picaceus, noi nu avem un nume autohton pentru ea... Cred că strămoşii s-au rezumat să se uite la ea, să zică BLEAH şi să plece mai departe... Specialiştii o încadrează unii ca necomestibilă iar alţii ca uşor toxică...

                                                                                                                 Vezi şi aici: coprinus picaceus



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 
 



sâmbătă, 30 iunie 2012

Şorecaru' mic

Se anunţa o zi fără nici o treabă prin natură, dar viața-i plină de surprize... Lucrurile s-au rearanjat și m-am trezit cu o gaură de două ore în program, unii ar fi mers la o cafea, eu am mers la o pădure, deși îmi place și cafeaua.... 
Nici n-am intrat bine în pădure, că am văzut pe un trunchi căzut, un șorecar comun (buteo buteo - pentru cine vrea să caute mai multe), ar fi trebuit să-și ia zborul demult, dar ceva îl ținea în loc. Când m-am apropiat mai mult și-a luat zborul fără convingere, doar până pe o creangă nu prea înaltă a unui copac din apropiere și imediat a devenit evident motivul pentru care ezitase până acum: lângă trunchi era un pui de șorecar, destul de mare, aproape cât un adult. Am dat peste o mamă care și-a scos puiul la primul zbor. Aveam aparatul de fotografiat, doar cu obiectivul normal, că nu mi-a trecut prin cap că voi avea nevoie de teleobiectiv, așa că am încercat să mă apropii... După câteva încercări nereușite, am băgat de seamă că dacă mă fac mai mic și mă mișc foarte încet, nu direct către el,  reușesc să micșorez progresiv distanța. În vreo cinci minute am reușit să mă apropii la cam doi metri. 
Micul șorecar nu s-a pierdut cu firea și mă mai amenința când eram prea aproape, deschizându-și aripile, sau dându-și capul înapoi și repezindu-și  ciocul înainte, dar doar până la jumătate de drum... Cam așa cum fac golanii când zic: "Băă vezi că când îți bag una!".
Una peste alta, cred că e un șorecar de mare viitor și la lecția de mâine o să se prindă la ce-s bune aripile alea... La anu' pe vremea asta, dacă mai trec pe aici o să-i aud doar strigătul inconfundabil și poate o să-i văd silueta în zbor undeva sus pe cer. O să fie șef peste tot ce mișcă pe bucata asta de pădure și pe câmpul din apropiere. Că am zis de strigăt, strigă "hiiack", așa zice în "Călăuză în lumea plantelor și animalelor". Dacă ești singur pe acasă poți să încerci, dacă te faci că dai și din aripi sigur îți iese... Mie mi-a ieșit. Da' poate că eu stau prea mult singur...
Am făcut câte fotografii am putut face, că o ocazie ca asta n-o să mai prind, dar am încercat să nu-l stresez prea tare, apoi m-am dat înapoi cât să se simtă destul de sigur ca să-mi întoarcă spatele și să plece. M-a bușit râsul în timp ce-l priveam îndepărtându-se,  pășind clătinat, agățându-se în tufișuri, cu aripile pe jumătate deschise, mult prea mari pentru priceperea lui; arăta ca un copil, la primii pași, îmbrăcat cu haina bunicului, călcându-se pe mâneci și izbindu-se de mobilier.
Am stat în liniște până l-am pierdut din vedere, apoi am văzut că maică-sa planează din copac către zona unde l-am văzut dispărând și atunci am știut că s-au găsit. Am plecat în direcția opusă și după ce m-am îndepărtat destul, am ridicat privirea în sus și am văzut multe, multe frunze... Am zis cu voce tare: MULȚUMESC! Nu știu de ce, dar așa am simțit eu că-i bine...


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

miercuri, 27 iunie 2012

O dimineaţă la pădure

Au început căldurile crâncene, aşa că decât o dupămasă la pădure, e mai bine o dimineaţă la pădure. De obicei când ies mă uit să văd ce să îmi iau cu mine, dar de data asta m-am uitat mai degrabă să văd ce pot să las acasă... După ce am terminat, am constatat, că pot schimba rucsăcelul de o zi, cu un sac de merinde milităresc. Bucurie mare, oricum demult aşteptam un prilej să-i fac o probă.
Prima oprire, pe margine unei bălţi de lângă pădure... Stufărişu-i plin de viaţă, tot felul de păsări îşi fac de lucru pe luciul apei, din păcate toate sunt pe malul opus unde brâul de stuf ce încojoară balta e mult mai lat... Am stat o vreme-n stuf, în linişte, pe nişte lemne putrede înţepenite în mâl, dar fără să reuşesc nici o fotografie. Era destul de frustrant, păsăretul circula în toate sensurile, fără grija mea, dar nimeni n-avea treabă pe lângă smocul de stuf unde mă aciuasem eu... 
Într-un final am făcut o serie de fotografii unei perechi de găinuşe de baltă, care-şi scosese puii la plimbare. Găinuşa de baltă (Gallinula chloropus - dacă vrei să citeşti mai multe...) e migratoare; de departe o poţi confunda cu lişiţa, ciocul  roşu cu vârful galben, o dau de gol... În "Călăuză în lumea plantelor şi animalelor", zice că: "Strigă kurr sau dack-dack.". Poate am auzit nişte dack-dack, dar n-am auzit pe nimeni strigând kurrr, că m-aş fi simţit ofensat şi aş fi plecat plecat mai repede...
În timp ce încercam sa-mi găsesc o cale decentă prin lăstărişul care mărgineşte pădurea, am găsit un corn de căprior. Nu arăta prea bine, cred că au trecut nişte ierni peste el, dar l-am luat oricum, poate meşteresc ceva din el... În pădure nu-i de stat, gâzele muşcă mai abitir ca de obicei, poate se schimbă vremea... Când mergi, e suficient să plimbi mâna liniştit pe lângă faţă şi eşti OK, dar de stat azi nu se poate sta...
Tocmai când mă hotărăsc să pornesc către casă şi încep să păşesc mai fără fereală, dau de un căprior mai tinerel, toropit de căldură, cu botul  în ce a mai rămas dintr-o baltă.
E cu fundu'n sus şi îndreptat către aparat, dar sunt deja prea aproape ca să mai încerc să mă ascund şi să aştept, aşa că declanşez în rafală şi-l ţin în obiectiv până dispare în desiş. Credeam că n-o să mai aud de el, aşa că tare m-am mirat să-l aud lătrând şi bătând din copită. Mai câteva săptămâni şi-ncepe nebunia şi la ei, ăsta se antrenează. În iulie, august e sezonul de împerechere să vezi atunci olimpiadă...


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

luni, 21 mai 2012

Foc la conservă

N-am mai scris de o vreme, nici  n-am avut despre ce... Am zis că mai stau un pic, mă mai documentez, mai fac ordine prin materiale, prin gânduri şi uite aşa pe nesimţite m-am trezit că iar' mi s-a lipit fotoliul de fund. Când ți-ai da seama că s-a întâmplat asta, tre' să pleci, să pleci imediat, oriunde, cu oricine, pentru oricât timp. Iei un rucsac, sau îți umpli buzunarele și țâșnești către cel mai apropiat colț de natură care-l știi, sau poate chiar mai departe. Cât o să stai? Păi vezi tu după ce ai ajuns acolo, vezi ce ai băgat în buzunare, ce a mai rămas uitat prin rucsacel și orice ai găsit, pentru câteva ore ai deajuns.
Deci, după ce am făcut ca mai sus, m-am trezit în pădure, cu un baton energizant în buzunar,  rucsăcelul de-o zi în spate și un câine, care mă privea plin de speranță cum îmi întorc buzunarele pe dos... E câinele meu, dacă mă vede că pun rucsacul în spate, nu se mai dezlipește de mine...Bafta ei, că e o ea, e că are și ea buzunarul ei,  la pantalonii mei și am mai găsit acolo ceva de tura trecută. 
O iau agale prin pădure, cu azimut către o destinație aproximativă, undeva la un copac căzut lângă un jugastru mai cu personalitate. Câinele bobinează formația. După vreo oră am ajuns.
Apa care am găsit-o în rucsac e cam stătută, așa că mă hotărasc să fac focul și să pun de un ceai; mai răresc și din gâzele flămânde. 
De o vreme am ales să nu mai fac focul direct pe pământ, îl fac într-o conservă de 500g, pe care am pregătit-o un pic pentru scopul ăsta. Ideea nu-i a mea, e o chestie căreia americanii îi zic hobo stove, și mie mi se pare foarte practică. Tradus așa mai din bardă ar însemna soba vagabondului. Zic mai din bardă pentru că acești hobos nu erau chiar vagabonzi, erau niște oameni  care cutreierau țara în căutare de muncă, când găseau munceau și stăteau pe unde puteau, iar când se termina plecau mai departe. 
Nu-i deloc greu de făcut. Eu am folosit o conservă de 500g, nu-i de pe raft, e tot de aici din pădure... Am dat două rânduri de găuri lângă bază și un alt rând de găuri lângă partea de sus a conservei. Între ele am decupat o deschidere dreptunghiulară ca să pot pune lemne fără să ridic cratița. Găurile de jos sunt ca să "tragă" focul aer, iar cele de sus ca să iese căldura și fumul (care alungă gâzele), astfel se creează un curent de aer ascendent care face ca focul să ardă foarte eficient. 
Cu 2 - 3 grămăjoare de crenguțe uscate rupte în bucăți mici, poți să fierbi 500ml de apă în 5 - 10min, depinde cât de rece e afară și cât de uscate sunt crenguțele.
Cantitatea de jar care rămâne e foarte mică, poate fi stinsă foarte ușor și poți pleca cu sufletul împăcat că ai lăsat în urma ta locul exact așa cum l-ai găsit. De obicei când te oprești la un ceai, îți alegi un loc frumos, așa că merită un pic de efort să-l lași tot frumos... 
După ce ai terminat sapi cu un băț o mică adâncitură în sol după ce ai curățat bine de frunze, răstorni acolo jarul rămas pe fundul sobiței (1), torni un pic de apă peste (2), amesteci bine cu pământul pe care l-ai scos de acolo până iese un fel de "păpălișcă" (3), bagi degetuțu' acolo să te asiguri că s-au stins toți tăciunii și tragi frunzele peste (4). Gata, n-a fost nimeni pe aici!
Eu folosesc sobița tot timpul când merg singur și nu stau peste noapte și când fac opriri scurte și nu vreau să fac un foc adevărat și apoi să-l păzesc până se stinge, merge și în diminețile când strângi tabăra, poți să sufli un pic de viață într-un tăciune din vatră, dai drumul la sobiță,  faci cafeaua și-ți vezi de drum. Dacă faci totul cu un pic de atenție, e 100% sigură, nu e nici un risc să dai foc la pădure și nu lași nimic în urma ta. Costă 0, cântărește 0 și ocupă 0 spațiu pentru că în interiorul ei poți să ții chestiile de aprins focul sau de luat masa, că oricum trebuie să le pui undeva.


http://en.wikipedia.org/wiki/Hobo
 

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

luni, 23 aprilie 2012

Plastic

M-am gândit o vreme dacă e cazul să pun asta pe blog, sau nu.
Am primit un email, știți voi, din alea care-ți umplu inboxu', mișună pe internet însoțite de mesaje scurte ca: superb, fantastic, frumos, etc. Uneori mesajul are mai multe cuvinte, gen: dacă nu dai mai departe se rupe universu' - astea îmi plac cel mai mult... Emailul ăsta zicea doar: cutremurător... O minciună! Conținutul a fost dărâmător!
Da, suntem cei mai deștepți și cei mai șmecheri, nimeni nu-i ca noi, am inventat ceva ce nici  Natura care, spre deosebire de noi e veșnică, nu poate digera... Se cheamă PLASTIC. Plasticu' e-n tot și-n toate (chiar și unde nu te-ai aștepta), suntem dependenți de el, dar paradoxal, îl împrăștiem cu mare ușurință. Plasticu' odată ce i-ai dat drumu' din mână, are drumul lui și ajunge departe, mai departe decât ai crede și uneori mult mai departe decât vei ajunge tu vreodată. Chiar mai tare de atât, va continua să călătorească încă multă vreme după ce Natura te va fi terminat de digerat.
Vedeți filmul din linkul de mai jos și dacă nu vibrează nimic în voi, eu zic că sunteți de plastic!
În finalul filmulețului, care e deocamdată un trailer, Chris Jordan întreabă:
"Avem curajul să conștientizăm realitățile timpurilor noastre și să ne permitem să simțim suficient de profund, încât să ne transformăm pe noi și viitorul nostru?"
Poate că ar fi bine să vă răspundeți singuri la întrebare și să faceți ceva chiar și doar la un nivel personal, pentru ca viitorul nostru să fie mai puțin plasticos...

Mulțumesc pentru link, știe cine...

Haideţi pe afară, aveţi grijă de voi și țineți-vă plasticu' în buzunare! 



sâmbătă, 31 martie 2012

Pădurea mică.

Visând, întrezărim prin doruri
latente pulberi aurii-
Păduri ce ar putea să fie
și niciodată nu vor fi.
Lucian Blaga
Am început cu un citat pesimist şi chiar sunt ultra-hiper-super-uber pesimist în legătură cu şansele ca, prăpădul generat în pădurile noastre de  nesimţire, inconştienţă, nepăsare şi lăcomie primitivă, să poată fi contrabalansat de acţiunile câtorva  voluntari. Oricum jaful cu şi fără acte, care ne-a adus la aproape de 25% suprafaţă împădurită, se întâmplă în cârdăşie cu autorităţile, care ar trebui să vegheze şi chiar să sporească suprafaţa împădurită, aşa cum ei cu mâna lor şi-au scris în propria lor lege. Cârdăşia asta, dacă nu e murdară  şi vinovată, atunci e cu siguranţă măcar tâmpă, de vreme ce multe din firmele mari care scot lemn din ţară, provin din ţări cu mult mai multă pădure decât noi.
Gata, că iar m-am lăsat dus de val!
Am fost să dau şi eu o mână de ajutor la o mică acţiune de împădurire. Acţiunea s-a întâmplat la marginea satului Livezile, judeţul Timiş si a fost organizată de PlantamFapteBune şi  ECOclubTimisoara .
Am avut de plantat puieţi de cer şi paltin. La cer se mai vedea câte o frunză două, cât să ştii ce ţii în mână,  paltinul în faza asta e doar un băţ... Sper să apuc să-i văd şi un pic mai mari.

Au venit mulţi oameni mici şi mari.

Unii au  adus cu ei şi tractoare, tot mici şi mari, fiecare după pricepere şi puteri.

Cred că tura asta o să se prindă, dacă o să apuce toţi o gură de apă să-i ajute până prind un pic de putere.
Când mă uit în urmă, nu-i mult...  Clar nu-i pădurea care aş fi vrut să o plantez, dar e pădurea care am putut să o plantez...
Nu ştiu cum e pentru voi, poate voi v-aţi obişnuit, poate nu aţi văzut niciodată altceva, dar pe mine câmpurile goale mă dor...
Pădurea asta mică, sigur nu contează când te gândeşti la câtă pădure ar fi nevoie, dar contează pentru mine, mă ajută pe mine să mă suport pe mine însumi şi îmi dă puterea să am pretenţii şi speranţe mai mari când mă gândesc la cei din jurul meu.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

sâmbătă, 17 martie 2012

Suntem în grafic

De când a început primăvara să dea semne că e timpul ei, mă tot învârt prin pădure poate, poate găsesc vreun ghiocel, ori vreo brânduşă, care-s "vestitorii" clasici... Dar nimic... Nu că aş avea nevoie să-mi vestească cineva că vine primăvara; am aflat asta imediat ce am constatat că dacă's în ţoale de iarnă, chiar dacă stau în fund pe-o buturugă, mă trec năduşelile; dar aş face şi eu nişte poze.
Deci la mine în pădure (adică pădurea care-i cel mai aproape de casă), nu-i cu ghiocei şi brânduşe, e cu viorele (scilla bifolia). Deși nu-s așa spectaculoase au și ele farmecul lor. Le găsești în mici pâlcuri pe unde pădurea e mai rară și dacă le-ai găsit o dată, la anu' le găsești tot acolo; adică îs perene. Au tot timpul două frunze și sunt 6 - 10 floricele, de regulă albastre, pe o plantă. Dacă le-ai văzut o dată le ții minte. Chiar dacă au puțin polen, albinele bâzâie pe la ele, că pe vremea asta nu prea e altceva. Despre uzul lor medicinal e mai bine să uiți, 3 grame sunt suficient pentru a produce diaree, vomă, aritmii și dacă te-a părăsit norocul, chiar stop cardiac.
Salcia și alunul își arată deja mâțișorii. Dacă reușești să pornești mai de dimineață mai prinzi roua pe ei.
Alunul e probabil cel mai harnic dintre arbori, până să dispară cu totul zăpada din pădure a și început să-și scuture polenul. Mâțișorii lui sunt deja bine deschiși și chiar dacă-l scuturi un pic, abia dacă mai lasă un pic de polen ca un foarte fin praf auriu.
E primăvară. Dacă după toate astea mai are cineva îndoieli, lăsați-le deoparte, suntem clar în grafic, șarpele de apă (natrix tessellata) a ieșit de la hibernat. E încă plin de lut, din gaura în pământ unde și-a petrecut iarna. E apatic, așa că în prima fază face pe mortul, strategia lui preferată când nu poate fugi, dacă vede că nu ne-a păcălit devine un pic irascibil și ne sâsâie fără prea multă dăruire... Nu te poți aștepta la prea multă vioiciune, a hibernat probabil 4 - 5 luni și nu cred că a apucat să bage nimic în burtă.
Nu-i veninos, dacă-l vezi lasă-l în pace, e deja pe lista roșie  și asta nu-i de bine...
Se hrănește în sau pe lângă apă, cu pești, mormoloci, broaște și rareori cu șoareci. La maturitate poate fi mai lung de un metru. Dacă-l stresezi tare o să lase un lichid urât mirositor din cloacă, adică pe la capătul care nu mușcă...
Acolo unde încă mai e pădure e de bine, abia aștept să-ntind hamacu'...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 
 

miercuri, 29 februarie 2012

Cuibul căprioarei

Afară se simte că iarna-i pe sfârșite... Așa că am zis să bag repede încă o postare cu zăpadă, până nu dau mugurii prin pădure...
Am plecat să fac niște poze prin pădure, poate la vreo pasăre, poate la ceva mai mare... Cu gândul ăsta plec tot timpul, dar rareori îmi iese. Merg încet, deocamdată fără o direcție anume, singura preocupare e să nu fac zgomot. Zăpada mare atenuează zgomotul pașilor, dar  vântul nu mișcă nici o creangă, așa că oricum aș da-o vietățile pădurii știu că-s pe aici...
Arată bine pădurea încărcată de zăpadă și umblatul e mai greu, iar dacă o tai mai de-a dreptul prin boscheți simți că meriți pauza de ceai.
Am fost învățați că iepurii îs fricoși și probabil că așa e, că doar nu te fugăresc prin pădure să te muște de picior, dar au și ei strategia lor și câteodată au nevoie de nervi iepurești de oțel ca să le iese perfect evadarea. Cam asta mi-a trecut prin cap, când am văzut la vreo 10m în spatele meu, un iepure țâșnind dintr-un desiș în apropierea căruia mă învârtisem câteva minute bune... 
Merg mai departe şi destul de repede dau de nişte urme de căprioară, pe care mă hotărăsc să le urmez. Urmând pârtia dau de câteva "cuiburi" de căprioară, nu ştiu să le spun altfel şi oricum şi prin popor tot aşa le spune. Dacă-ţi sună prea ciudat poţi să-i spui culcuş, e oarecum mai logic, pentru că e un loc pe care căprioara şi-l pregăteşte pentru dormit dând la o parte zăpada sau frunzele şi alegând un loc care-i oferă o minimă protecţie (după un copac, o ridicătură, tufă, orice...), zic că-i mai logic pentru că nu-i un loc la care căprioara revine de fiecare dată, ca pasărea la cuib... Oricum zici tu că-i logic eu tot cuib îi zic. Pe măsură ce înaintez  găsesc tot mai multe cuiburi şi pârtia pe care o urmez devine tot mai groasă. La unele cuiburi dovezile lăsate de locatari sunt mai evidente...
Mă hotărăsc să merg către un loc unde ştiu că mai vin căprioare şi mistreţi la adăpat sau la scăldat în nămol, nu mă aştept să surprind pe nimeni, dar sunt curios să văd care-i activitatea acuma pe zăpadă mare şi când totu-i îngheţat.
Acuma că mi-am setat o destinaţie, măresc un pic pasul şi intru pe un drumeag, pe care zăpada e neatinsă ca şi până acum, dar măcar pot să merg fără să mai fac ocolişuri.  Mersul ăsta mai hotărât dă imediat rezultate (nedorite...), sperii un grup de trei căprioare ce îşi vedeau de treabă undeva în dreapta drumului. Totuşi am noroc, direcţia pe care au ales să fugă intersectează drumul pe care mă aflu. Am exact suficient timp să mă ghemuiesc cu aparatul la ochi pe partea umbrită a drumului şi să reglez claritatea pe zona unde estimez că o să treacă şi imediat apare prima căprioară.  Face un salt elastic până în mijlocul drumeagului, priveşte drept în obiectiv pentru vreo două secunde bune, apoi sare, fără mare grabă, peste tufele mai joase care mărginesc drumul, celelalte două trec în viteză. 
Nu-s tare speriate, se opresc ceva mai departe, dar sunt departe pentru aparatul de fotografiat şi nu are rost să încerc să mă apropii pentru că deja toată pădurea ştie că-s p-aici. Asta a fost şansa mea pentru ziua de azi, aş putea pleca acasă chiar acum, dar am venit în primul rând pentru linişte aşa că, înaintez  către scăldătoare.
La scăldătoare e linişte sunt câteva urme, dar nu mare lucru, pentru că totu-i îngheţat şi sub 40cm de zăpadă. În schimb valea arată bine, iar sub malul umbrit sunt nişte rădăcini dezgolite mascate de un trunchi căzut şi nişte spini, cumva între toate astea e un locşor adăpostit şi bine ascuns, de unde pot să văd toată valea şi pot să şi stau jos şi să beau un ceai... Mai am timp, aşa că îmi zic că pot să stau la pândă măcar o oră poate mai apare vreo vietate... Cele mai bune fotografii cu animale ies la pândă, asta dacă ştii unde să stai, dacă vii la o oră potrivită şi dacă eşti bine camuflat. Nu e cazul meu, pânda asta e mai mult la nimereală... Dar e o scuză foarte bună să fac o pauză de ceai... Atârn rucsăcelul de o cracă, proptesc aparatul pe monopied ca să-l pot ajunge, pun petecul de izomat pe un lemn culcat, îmi torn din termos nişte
ceai şi cică pândesc... Şi pândesc... Încă pândesc... Înafară de nişte păsărele cu burta galbenă, enervant de iuţi, nu mişcă nimic. Mai fac nişte poze cu valea, aşa de plictiseală... Ceaiul e pe sfârşite, iar eu pândesc...
Din capătul celălalt de pădure se aud nişte împuşcături! Gata cu liniştea, gata cu ceaiul, gata cu pânda, trebuie să mă ejectez urgent din pădure, până nu mă trec umflaţii ăştia pe răbojul cu victime colaterale!

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 
 

miercuri, 22 februarie 2012

Rătăciţi pe Bega

În timp ce  treceam cu maşina pe unul din drumurile cu vedere către Bega, privirea îmi fuge către o siluetă care nu se prea potriveşte în peisaj... N-am mai văzut nimic asemănător pe aici... Mai în glumă mai în serios zic cu voce tare că-i un pinguin, dar alţii mari amatori de prozaic mă anunţă că-i doar o raţă. Am zis mai în glumă pentru că ştiu şi eu că nu-i pinguin şi am zis mai în serios, pentru că indiferent ce-o fi, ştiu sigur că locul păsării ăsteia nu-i în mod normal pe malurile Begăi...
A doua zi pun aparatul de fotografiat în maşină şi mă duc fără să-mi fac mari speranţe la locul cu pricina. Surpriză: ciudaţii sunt în gaşcă! Ninge de rupe, aşa că autofocusul dă rateuri, dar nişte poze cât de cât citibile tot ies...
Deci cine sunt ăştia şi cu ce ocazie pe aici?
 
 Pot să stea pinguineşte pe marginea "banchizei"....

 

 Pot să înoate ca nişte raţe...
Pot să stea în vârful copacilor, ca nişte ciori...
Pot să zboare ca nişte vulturi, aici trebuie să mă credeţi pe cuvânt că n-am putut să fac o poză decentă...
Pot să se scufunde ca nişte cufundari, şi aici va trebui să mă credeţi pe cuvânt, că era apa rece şi oricum nu înot prea bine...
Pot să prindă peşti ca nişte pescăruşi, sau poate chiar mai bine... Uite cât îi peştele! Mă mai uit şi eu la pescari pe Bega şi n-am văzut aşa ceva la nici unul...

 Pot să înghită peştii întregi, cu capul înainte, ca nişte pelicani...
După care pot să stea iarăşi relaxaţi pe marginea "banchizei", ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...  Ce să fie, ce să fie?...  
Înarmat cu pozele, acasă am început să sap prin cărţi şi pe net şi am aflat că-s cormorani. Ce o fi cu ei pe Bega? Cred că nici ei nu ştiu prea bine... S-or fi rătăcit prin iarna asta... I-o fi luat şi pe ei prin surprindere ca şi pe alţii... Nu ştiu. Stiu că ei se descurcă şi le e bine pe aici, iar imediat ce vor fi cu burţile pline de peşte o să plece unde instictul le zice că trebuie să ajungă...
Pe mulţi repriza asta de  iarnă  i-a cam supărat, pe alţii i-a suprins, iar pe mulţi chiar  i-a îngropat de-a dreptul... Nu-i pe tema blogului, dar nu mă pot abţine să spun, că într-o lume normală, asta trebuia să fie o iarnă de care să ne putem bucura cu toţii...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

vineri, 10 februarie 2012

Poveşti scrise pe zăpadă

Afară e zăpadă proaspăt ninsă cum de mult n-a mai fost. Zilele trecute a trebuit să mă muțumesc cu o plimbare prin boscheții de pe câmp, că zăpada era prea mare să ajung în așa de puțin timp, până la cea mai apropiată pădure. Astăzi însă am ceva mai mult timp.
E soare, zăpada e până sub genunchi, dar e foarte ușoară așa că e o plăcere să mergi. Am niște bocanci ieftinuți de trei sezoane, care sunt un pic cam prea la fix... Nu-i loc sa se miște degetele și am înghețat în ei de fiecare dată. Acum am schimbat strategia și am luat niște șosete de trekking, dar mai de vară să rămână un pic de loc... Iarna trebuie să fii un pic mai atent cum mergi: dacă transpiri nu-i bine și dacă gâfâi, iar nu-i bine! Mă opresc destul de des să respir, să mai umblu la un fermoar să mai dau jos sau să mai iau ceva pe mine, sau să mai fac o poză; la fiecare oprire am grijă să mișc bine degetele de la picioare.
Pe zăpada asta proaspătă văd și niște urme cum nu am mai văzut: un fazan a aterizat (se vede urma cozii pe zăpadă), a înotat și el un pic prin zăpadă, cu cine știe ce treburi, lăsând o urmă șerpuită ca o mică tranșee, iar apoi a decolat lovind viguros zăpada cu aripile.
Aterizare în zăpadă proaspătă...
Decolare la capătul urmei prin zăpadă...
Am scurtat un pic drumul până în pădure traversând un mic canal care era înghețat tun, imediat ce intru printre copaci văd lângă rădăcina unui copac, scrisă pe zăpadă, o poveste întreagă... Nu trebuie să fii "indianu' Talpă Iute" ca să descifrezi ce s-a întâmplat aici. Amprenta aripilor si a cozii, pe zăpadă, împreună cu o pană rămasă în urmă spun destul de multe despre cine a fost aici, totul devine și mai clar după ce scot de sub zăpada răscolită, o jumătate dintr-un iepure mititel - am dat peste resturile de la masa unui șorecar comun. 
Amprenta cozii şi a aripilor...

Pană...

O jumătate de iepure...
L-am văzut de multe ori stând pe un copac din marginea pădurii, uitându-se de sus la tot ce mișcă pe câmpul din apropiere, de data asta a avut mai mult noroc, iepurii nu-s chiar prada lui obișnuită... Nu-l cheamă șorecar degeaba.
Cireş...
Pe măsură ce înaintez în pădure sunt tot mai uimit de numărul de cireși care-i văd, acum parcă-s peste tot... Merg pe aici destul de des și credeam că-i știu pe toți, dar iarna totul se vede altfel... In restul anului când vrei să știi ce copaci îs prin jur, te uiți mai mult la frunze, pe vremea asta te uiți la scoarță și-ți dai cu părerea... Scoarța la cireș e altfel, toate crăpăturile sunt pe orizontală, ca niște cercuri în jurul trunchiului, la ceilalți copaci de pe aici (salcâmi, stejari, frasini, plopi...) crăpăturile scoarței sunt pe verticală, așa că cireșii ies imediat în evidență că-s diferiți de tot ce-i în jur.
Experimentul meu cu bocancii merge bine, e căldură câtă trebuie să fie, n-am transpirat și nu mi-e rece. Mai ales la bocanci îți faci un bine dacă-i iei câteva ture pe lângă casă înainte de a merge în ture mai lungi. Ca de aia se cheamă că "mergi în ture", pentru că tre' să mergi și dacă ești tot spart pe la picioare, nu prea mai poți... Chiloți de schimb ne luăm cu toții, bocanci de schimb mai rar, iar papucii de stat la tabără s-ar putea să nu te aducă înapoi întreg  de pe unde ai reușit să ajungi...
Am plecat târziu, soarele coboară repede, dar nu-i graba așa mare, un ceai cald,  băut iarna în liniștea pădurii e mai valoros pentru suflet decât timpul care ți-l ia să-l bei...





 

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!