miercuri, 29 februarie 2012

Cuibul căprioarei

Afară se simte că iarna-i pe sfârșite... Așa că am zis să bag repede încă o postare cu zăpadă, până nu dau mugurii prin pădure...
Am plecat să fac niște poze prin pădure, poate la vreo pasăre, poate la ceva mai mare... Cu gândul ăsta plec tot timpul, dar rareori îmi iese. Merg încet, deocamdată fără o direcție anume, singura preocupare e să nu fac zgomot. Zăpada mare atenuează zgomotul pașilor, dar  vântul nu mișcă nici o creangă, așa că oricum aș da-o vietățile pădurii știu că-s pe aici...
Arată bine pădurea încărcată de zăpadă și umblatul e mai greu, iar dacă o tai mai de-a dreptul prin boscheți simți că meriți pauza de ceai.
Am fost învățați că iepurii îs fricoși și probabil că așa e, că doar nu te fugăresc prin pădure să te muște de picior, dar au și ei strategia lor și câteodată au nevoie de nervi iepurești de oțel ca să le iese perfect evadarea. Cam asta mi-a trecut prin cap, când am văzut la vreo 10m în spatele meu, un iepure țâșnind dintr-un desiș în apropierea căruia mă învârtisem câteva minute bune... 
Merg mai departe şi destul de repede dau de nişte urme de căprioară, pe care mă hotărăsc să le urmez. Urmând pârtia dau de câteva "cuiburi" de căprioară, nu ştiu să le spun altfel şi oricum şi prin popor tot aşa le spune. Dacă-ţi sună prea ciudat poţi să-i spui culcuş, e oarecum mai logic, pentru că e un loc pe care căprioara şi-l pregăteşte pentru dormit dând la o parte zăpada sau frunzele şi alegând un loc care-i oferă o minimă protecţie (după un copac, o ridicătură, tufă, orice...), zic că-i mai logic pentru că nu-i un loc la care căprioara revine de fiecare dată, ca pasărea la cuib... Oricum zici tu că-i logic eu tot cuib îi zic. Pe măsură ce înaintez  găsesc tot mai multe cuiburi şi pârtia pe care o urmez devine tot mai groasă. La unele cuiburi dovezile lăsate de locatari sunt mai evidente...
Mă hotărăsc să merg către un loc unde ştiu că mai vin căprioare şi mistreţi la adăpat sau la scăldat în nămol, nu mă aştept să surprind pe nimeni, dar sunt curios să văd care-i activitatea acuma pe zăpadă mare şi când totu-i îngheţat.
Acuma că mi-am setat o destinaţie, măresc un pic pasul şi intru pe un drumeag, pe care zăpada e neatinsă ca şi până acum, dar măcar pot să merg fără să mai fac ocolişuri.  Mersul ăsta mai hotărât dă imediat rezultate (nedorite...), sperii un grup de trei căprioare ce îşi vedeau de treabă undeva în dreapta drumului. Totuşi am noroc, direcţia pe care au ales să fugă intersectează drumul pe care mă aflu. Am exact suficient timp să mă ghemuiesc cu aparatul la ochi pe partea umbrită a drumului şi să reglez claritatea pe zona unde estimez că o să treacă şi imediat apare prima căprioară.  Face un salt elastic până în mijlocul drumeagului, priveşte drept în obiectiv pentru vreo două secunde bune, apoi sare, fără mare grabă, peste tufele mai joase care mărginesc drumul, celelalte două trec în viteză. 
Nu-s tare speriate, se opresc ceva mai departe, dar sunt departe pentru aparatul de fotografiat şi nu are rost să încerc să mă apropii pentru că deja toată pădurea ştie că-s p-aici. Asta a fost şansa mea pentru ziua de azi, aş putea pleca acasă chiar acum, dar am venit în primul rând pentru linişte aşa că, înaintez  către scăldătoare.
La scăldătoare e linişte sunt câteva urme, dar nu mare lucru, pentru că totu-i îngheţat şi sub 40cm de zăpadă. În schimb valea arată bine, iar sub malul umbrit sunt nişte rădăcini dezgolite mascate de un trunchi căzut şi nişte spini, cumva între toate astea e un locşor adăpostit şi bine ascuns, de unde pot să văd toată valea şi pot să şi stau jos şi să beau un ceai... Mai am timp, aşa că îmi zic că pot să stau la pândă măcar o oră poate mai apare vreo vietate... Cele mai bune fotografii cu animale ies la pândă, asta dacă ştii unde să stai, dacă vii la o oră potrivită şi dacă eşti bine camuflat. Nu e cazul meu, pânda asta e mai mult la nimereală... Dar e o scuză foarte bună să fac o pauză de ceai... Atârn rucsăcelul de o cracă, proptesc aparatul pe monopied ca să-l pot ajunge, pun petecul de izomat pe un lemn culcat, îmi torn din termos nişte
ceai şi cică pândesc... Şi pândesc... Încă pândesc... Înafară de nişte păsărele cu burta galbenă, enervant de iuţi, nu mişcă nimic. Mai fac nişte poze cu valea, aşa de plictiseală... Ceaiul e pe sfârşite, iar eu pândesc...
Din capătul celălalt de pădure se aud nişte împuşcături! Gata cu liniştea, gata cu ceaiul, gata cu pânda, trebuie să mă ejectez urgent din pădure, până nu mă trec umflaţii ăştia pe răbojul cu victime colaterale!

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 
 

miercuri, 22 februarie 2012

Rătăciţi pe Bega

În timp ce  treceam cu maşina pe unul din drumurile cu vedere către Bega, privirea îmi fuge către o siluetă care nu se prea potriveşte în peisaj... N-am mai văzut nimic asemănător pe aici... Mai în glumă mai în serios zic cu voce tare că-i un pinguin, dar alţii mari amatori de prozaic mă anunţă că-i doar o raţă. Am zis mai în glumă pentru că ştiu şi eu că nu-i pinguin şi am zis mai în serios, pentru că indiferent ce-o fi, ştiu sigur că locul păsării ăsteia nu-i în mod normal pe malurile Begăi...
A doua zi pun aparatul de fotografiat în maşină şi mă duc fără să-mi fac mari speranţe la locul cu pricina. Surpriză: ciudaţii sunt în gaşcă! Ninge de rupe, aşa că autofocusul dă rateuri, dar nişte poze cât de cât citibile tot ies...
Deci cine sunt ăştia şi cu ce ocazie pe aici?
 
 Pot să stea pinguineşte pe marginea "banchizei"....

 

 Pot să înoate ca nişte raţe...
Pot să stea în vârful copacilor, ca nişte ciori...
Pot să zboare ca nişte vulturi, aici trebuie să mă credeţi pe cuvânt că n-am putut să fac o poză decentă...
Pot să se scufunde ca nişte cufundari, şi aici va trebui să mă credeţi pe cuvânt, că era apa rece şi oricum nu înot prea bine...
Pot să prindă peşti ca nişte pescăruşi, sau poate chiar mai bine... Uite cât îi peştele! Mă mai uit şi eu la pescari pe Bega şi n-am văzut aşa ceva la nici unul...

 Pot să înghită peştii întregi, cu capul înainte, ca nişte pelicani...
După care pot să stea iarăşi relaxaţi pe marginea "banchizei", ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...  Ce să fie, ce să fie?...  
Înarmat cu pozele, acasă am început să sap prin cărţi şi pe net şi am aflat că-s cormorani. Ce o fi cu ei pe Bega? Cred că nici ei nu ştiu prea bine... S-or fi rătăcit prin iarna asta... I-o fi luat şi pe ei prin surprindere ca şi pe alţii... Nu ştiu. Stiu că ei se descurcă şi le e bine pe aici, iar imediat ce vor fi cu burţile pline de peşte o să plece unde instictul le zice că trebuie să ajungă...
Pe mulţi repriza asta de  iarnă  i-a cam supărat, pe alţii i-a suprins, iar pe mulţi chiar  i-a îngropat de-a dreptul... Nu-i pe tema blogului, dar nu mă pot abţine să spun, că într-o lume normală, asta trebuia să fie o iarnă de care să ne putem bucura cu toţii...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

vineri, 10 februarie 2012

Poveşti scrise pe zăpadă

Afară e zăpadă proaspăt ninsă cum de mult n-a mai fost. Zilele trecute a trebuit să mă muțumesc cu o plimbare prin boscheții de pe câmp, că zăpada era prea mare să ajung în așa de puțin timp, până la cea mai apropiată pădure. Astăzi însă am ceva mai mult timp.
E soare, zăpada e până sub genunchi, dar e foarte ușoară așa că e o plăcere să mergi. Am niște bocanci ieftinuți de trei sezoane, care sunt un pic cam prea la fix... Nu-i loc sa se miște degetele și am înghețat în ei de fiecare dată. Acum am schimbat strategia și am luat niște șosete de trekking, dar mai de vară să rămână un pic de loc... Iarna trebuie să fii un pic mai atent cum mergi: dacă transpiri nu-i bine și dacă gâfâi, iar nu-i bine! Mă opresc destul de des să respir, să mai umblu la un fermoar să mai dau jos sau să mai iau ceva pe mine, sau să mai fac o poză; la fiecare oprire am grijă să mișc bine degetele de la picioare.
Pe zăpada asta proaspătă văd și niște urme cum nu am mai văzut: un fazan a aterizat (se vede urma cozii pe zăpadă), a înotat și el un pic prin zăpadă, cu cine știe ce treburi, lăsând o urmă șerpuită ca o mică tranșee, iar apoi a decolat lovind viguros zăpada cu aripile.
Aterizare în zăpadă proaspătă...
Decolare la capătul urmei prin zăpadă...
Am scurtat un pic drumul până în pădure traversând un mic canal care era înghețat tun, imediat ce intru printre copaci văd lângă rădăcina unui copac, scrisă pe zăpadă, o poveste întreagă... Nu trebuie să fii "indianu' Talpă Iute" ca să descifrezi ce s-a întâmplat aici. Amprenta aripilor si a cozii, pe zăpadă, împreună cu o pană rămasă în urmă spun destul de multe despre cine a fost aici, totul devine și mai clar după ce scot de sub zăpada răscolită, o jumătate dintr-un iepure mititel - am dat peste resturile de la masa unui șorecar comun. 
Amprenta cozii şi a aripilor...

Pană...

O jumătate de iepure...
L-am văzut de multe ori stând pe un copac din marginea pădurii, uitându-se de sus la tot ce mișcă pe câmpul din apropiere, de data asta a avut mai mult noroc, iepurii nu-s chiar prada lui obișnuită... Nu-l cheamă șorecar degeaba.
Cireş...
Pe măsură ce înaintez în pădure sunt tot mai uimit de numărul de cireși care-i văd, acum parcă-s peste tot... Merg pe aici destul de des și credeam că-i știu pe toți, dar iarna totul se vede altfel... In restul anului când vrei să știi ce copaci îs prin jur, te uiți mai mult la frunze, pe vremea asta te uiți la scoarță și-ți dai cu părerea... Scoarța la cireș e altfel, toate crăpăturile sunt pe orizontală, ca niște cercuri în jurul trunchiului, la ceilalți copaci de pe aici (salcâmi, stejari, frasini, plopi...) crăpăturile scoarței sunt pe verticală, așa că cireșii ies imediat în evidență că-s diferiți de tot ce-i în jur.
Experimentul meu cu bocancii merge bine, e căldură câtă trebuie să fie, n-am transpirat și nu mi-e rece. Mai ales la bocanci îți faci un bine dacă-i iei câteva ture pe lângă casă înainte de a merge în ture mai lungi. Ca de aia se cheamă că "mergi în ture", pentru că tre' să mergi și dacă ești tot spart pe la picioare, nu prea mai poți... Chiloți de schimb ne luăm cu toții, bocanci de schimb mai rar, iar papucii de stat la tabără s-ar putea să nu te aducă înapoi întreg  de pe unde ai reușit să ajungi...
Am plecat târziu, soarele coboară repede, dar nu-i graba așa mare, un ceai cald,  băut iarna în liniștea pădurii e mai valoros pentru suflet decât timpul care ți-l ia să-l bei...





 

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!