luni, 31 decembrie 2012

Plimbare de sfârşit de an.

Acuma că am supravieţuit  Apocalipsei şi Crăciunului, m-am gândit să fac o mică plimbare la pădure înainte de a veni Anul Nou... Am făcut o  parte din drum pe întuneric, ocazie cu care era să mor de spaimă când un cârd de fazani mi-a decolat printre picioare... Fazanii ăștia sunt niște ființe parșive, de fiecare dată când încerc să mă apropii cu aparatul foto pregătit, își iau zborul exact în momentul în care se înfiripă în mine intenția de pune aparatul la ochi; în schimb atunci când umblu liniștit și nici măcar umbra unui gând nu-mi ține atenția trează, nesimțiții decolează în ultima secundă cloncănind și bătând din aripi ca disperații. Îi urăsc! Partea bună e că atunci când îți revii după o sperietură din asta, parcă simți că ești mai viu decât ai fost... Nu știu dacă mă înțelege careva, da' cine-o mai pățit din astea sigur știe ce spun.
E o dimineață un pic nehotărâtă, parcă ar vrea să fie ceață, dar și soarele-și mai bagă nasul că nu poate sta deoparte. 
Stau ceva mai mult de o oră, la oarece distanță de o potecă de animale destul de circulată, dar nu apare nimeni... Nu-i supărare, în momente din astea ai vreme de gândire, iar liniștea din pădure nu-i ca alte feluri de liniște, mai degrabă te întregește decât te izolează, te ajută să cazi la pace cu tine însuți... 
Da' nu mai pot sta, că nu-s echipat de stat, nici șoarecu' ăsta mic n-o fost și l-o prins somnul pe pat moale de mușchi și acu' degeaba-l încălzește soarele, că nu se mai trezește... 
Ori poate mai degrabă l-o prins zăpada aia mare pe drum, departe de casă și i-o fost prea greu... Ne-o fost greu și nouă și suntem câteva trepte mai sus în lumea asta. Când vine iarna e bine să te pregătești un pic și de stat și de umblat.
Am umblat o vreme fără țintă, până când am văzut pe un trunchi bătrân de soc, niște ciuperci cum n-am mai văzut până acum... 
Corpul e translucid, brun, de cosistența unui jeleu... Acasă am săpat un pic și am aflat că sunt bureți de soc.
Tot de consistența unui jeleu e și tremella mesenterica, pe care am mai vazut-o și în toamnă, dar mă bucur de fiecare data când o văd, e un subiect bun de fotografiat... 
Dacă o să mai ajung în timp util la mănunchiul ăla de bureți de soc, poate fac o postare separată despre ei, după ce-i încerc pe pielea mea...
O iau iarăși la pas prin pădure și după o vreme aud ceva trosnituri dintr-un desiș, mă las repede pe un genunchi și pun aparatul la ochi, tocmai la timp ca să prind căprioara. 
Tre' să mă mișc, că m-am lăsat pe genunchi drept în unul din puținele petece de zăpadă, care au rămas netopite și simt cum îmi îngheață apa de la genunchi (glumesc...). Gata m-a simțit, dar neștiind drept ce să mă ia, se uită un pic la mine, apoi face câteva salturi mândre, parcă doar din vârful copitelor, ca să-mi dea de înțeles că-i în formă, apoi dispare iarăși în desiș.
E bine! Plec acasă.


La mulți ani! Nu uitați să ieșiți pe afară și să aveți grijă de voi!

4 comentarii:

  1. Toată stima şi admiraţia pentru cei ca tine, care cutreieră pădurile înarmaţi cu aparatul de fotografiat, nu cu puşcoacele! Aştept cât mai multe poze, şi poveşti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O sa ma stradui, nu de alta, dar imi si place. :)

      Ștergere