miercuri, 28 noiembrie 2012

Histria

N-am făcut multe în ultima vreme, dar pe la niște locuri ce merită văzute am reușit să ajung... Acum câteva săptămâni am ajuns cu treburi pe la mare si a trebuit sa-mi gasesc ceva de făcut în timpul liber... Așa am ajuns la Histria. Daca ești interesat de istoria locului poți să bagi un ochi aici http://ro.wikipedia.org/wiki/Histria
Ruinele de la Histria sunt din categoria ruine românești clasice, adică una cu pământul... Cu mici excepții, tot ce se poate vedea sunt contururile clădirilor... 
Iată două mici excepții, care m-au atins pe mine la suflet, probabil nu neapărat cele mai importante din punct de vedere arheologic sau istoric...

În general, mie îmi convin ruinele pustii, pe care natura începe timid să le recâştige...

... mai ales dacă "eforturile" de "restaurare", desfăşurate, bineînţeles, sub atenta supraveghere a unor experţi, arată ca mai jos...
Acu' dacă eu prăjeam un ceai la umbra unei jumătăţi  de zid "restaurat", sigur mă legau ăştia că profanez monumente, în schimb băieţii de mai sus împreună cu cei care i-au supervizat, zburdă liberi şi cine ştie ce mai "restaureză", că na', acu' au experienţă...
Dacă ajungeam mai devreme poate mai găseam şi muzeul deschis, acolo sunt mai multe de văzut... În compensaţie, pe drumul de întoarcere, lângă Lacul Nuntaşi, am prins un apus de soare foarte colorat.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 


marți, 27 noiembrie 2012

CiupercuTZe... (1)

Îmi plac ciupercile! Sunt frumoase! Sunt uneori gustoase, alteori  periculoase, dar sunt gratis in ambele cazuri. Pădurea mi se pare mult mai veselă cu ele, nu că mi s-ar părea tristă fără... Atunci când îți plac ciupercile e bine să fii foarte rezervat și să te rezumi la ceea ce ȘTII.
În general cred ca e bine să ştii câte ceva despre cât mai multe lucruri, ei bine, să ştii câte ceva despre ciuperci poate fi periculos... Când vine vorba de ciuperci trebuie să fii foarte, foarte conștient de limitele cunoștințelor tale.
În toamna asta au ieşit multe şi de multe feluri şi pe câmp şi în pădure. De obicei mă mulţumesc cu fotografiatul, dar pentru că au fost chiar multe şi era chiar greu să pleci cu mâna goală, am cules cât să fac de-o tocăniţă. Am găsit câteva grupuleţe de ciuperci de pădure (agaricus silvicola), rude apopite ale ciupercii de câmp (agaricus campestris) şi ale ciupercii de raft aia care creşte pe rafturile supermarketurilor (agaricus bisporus), i-am zis de raft să nu-i zic de bălegar că după aia n-o mai mănânci... Ciuperca de pădure şi cea de câmp seamănă şi la aspect şi la gust şi la miros cu cea de raft, aşa că dacă vrei să te apuci de cules ciuperci prin pădure e bine să începi cu asta, ca să ai totuşi ceva conoscut cu care să o compari. Culoarea lamelelor variază în funcţie de vârsta de la roz până la brun, ţine minte asta şi dacă vezi vreuna cu lamelele albe, las-o acolo fără să mai stai pe gânduri, poate fi o altă ciupercă care e otrăvitoare...
Ea e ciuperca de pădure...
                                                                                                                Vezi şi aici: ciuperca de pădure
Uite acum şi o ciupercă căreia îi faci poză şi pleci. Asta nici nu prea arată ca o ciupercă care ai vrea să o mănânci, carnea e foarte fragilă, practic ţi se dezintegrează în mână şi e acoperită cu un fel de mucus, care straluceşte frumos în soare şi-ţi taie orice poftă de a băga aşa ceva în gură... Nu ştiam nimic de ea, dar după ce am studiat un pic am aflat că o cheamă coprinus picaceus, noi nu avem un nume autohton pentru ea... Cred că strămoşii s-au rezumat să se uite la ea, să zică BLEAH şi să plece mai departe... Specialiştii o încadrează unii ca necomestibilă iar alţii ca uşor toxică...

                                                                                                                 Vezi şi aici: coprinus picaceus



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!