joi, 21 februarie 2013

Încă un pic de iarnă...

Câteodată, mult mai des decât îmi convine să recunosc, îmi vine foarte greu să-mi mișc fundul din fotoliu, să arunc ceva în rucsac și s-o iau către pădure. Știu că la mulți din voi e la fel... Mânați de comoditate și de teama de a ieși din tipare mergem, ca hipnotizați către o lume lipsită de experiențe cu adevărat personale. Tot ce facem e să alegem între diferite experiențe prefabricate, pe jumătate mestecate, gata pregătite pentru noi de o societate care ne vrea docili și ușor exploatabili. Cele mai interesante experiențe ale multora dintre noi, s-au întamplat în fața unui ecran, cu o pungă de chipsuri în poală și un pahar de cola în mână. Suntem crescuți într-o mare fermă, ca să muncim,  să putem plăti, ceea ce trebuie neapărat să cumpărăm, ca să  obținem "fericirea", sau măcar să creăm impresia  că am obținut-o... 
Ooops! Iară' delirez! Cum naiba am ajuns aici? Deci, ce voiam de fapt să vă spun, e că dacă trece prea multă vreme fără plimbări la pădure, Sașa, câinele meu, scoate niște oftaturi sfâșietoare, și n-am cum s-o bănui de nesinceritate, sau de interese ascunse. E pură suferință în privirea ei și mă face să mă simt atât de vinovat, că inevitabil, plecăm urgent . La pădure nu-i problemă, imediat ce-i dau drumul, entuziasmul ei e molipsitor, e imposibil să nu-mi pară bine că am ieșit. Chiar dacă pădurea de câmpie pare monotonă, găsești cu ușurință destule locuri interesante... Salcia asta căzută i s-a părut interesantă chiar și câinelui meu.

Într-un locșor ca ăsta, o pauză de ceai e în regulă.  
Atunci când nu vreau să pierd mult timp să aprind focul, sau nu vreau să-l păzesc până se stinge, folosesc sobița ESBIT. E ușoara, ocupă loc puțin și e foarte bine să o ai cu tine ca soluție de rezervă pentru situațiile când nu poți, sau e foarte greu să aprinzi focul. O poți folosi sa-ți încălzești repede ceva și să mergi mai departe, sau te poți te ajuta cu o pastilă, două de combustibil, să faci un foc adevărat atunci când condițiile nu sunt chiar ideale...

Uneori, sau mai degrabă rareori, se întâmplă să dai peste câte un copac bătrân, ca stejarul ăsta, copaci ca ăsta au darul să te oprească în loc și să te pună un pic pe gânduri... M-am gândit ce vârstă are? Cum era lumea când el se lupta să crească la umbra altor copaci, poate chiar mai mari decât e el acum? Oare nepoții mei o să apuce să-l mai vadă? Oare o să-și pună aceleași întrebări, sau o să-i doară-n bască? Dacă o să-i doară-n bască, ce trebuie să fac eu acum ca să schimb asta? Uneori, mai găsesc și răspunsuri: vârsta stejarului din poză  e de aproximativ 250 de ani... Dacă ai și tu curiozități din astea, uite două linkuri de unde poți afla cum să estimezi vârsta unui copac în funcție de specie și circumferință. Stejarul ăsta din poză avea o circumferița de 5 metri.

Când zăpada-i mai afânată și câinele doarme acasă, am șanse să ajung destul de aproape de animale, care altfel m-ar simți de cum am făcut primul pas în pădure. Iepuroiul ăstă  m-a văzut târziu, dar chiar și așa am avut mare noroc să-l prind cum se îndepărtează.
Când ai noroc să observi din vreme câte o căprioară preocupată să găsească ceva de mâncare și condițiile sunt de partea ta, poți încerca să te apropii.  E bine ca  vântul să vină dinspre ea, să ai un pic de zăpadă să mascheze sunetul pașilor și să ai suficiente locuri între ea și tine unde să încerci să te ascunzi. În primul rând, pricepe că ai în fața ta o ocazie și încearcă să scoți cât mai mult din ea, planifică-ți apropierea cu răbdare și în etape mici. Fotografiază de câte ori poți, chiar dacă nu ești încă atât de aproape cât ți-ai dori, natura n-are obiceiul să-ți dea ocazii perfecte, bucură-te de ce ai. Apropie-te doar atunci când căprioara are botul în pământ. Dacă ridică capul stai nemișcat, chiar dacă nu ai ajuns încă în locul unde ți-ai propus să te ascunzi. Dacă nu te-a văzut în mișcare sunt șanse mari să te privească o vreme  până se hotărăște ce-i cu tine. Asta-i o experiență cu adevărat personală, când privirile se unesc  devin atât de intense că ai crede că poți  atinge linia ce unește un ochi cu altul... E un fel de wireless pădureț, și curge informație pe el grămadă, trebuie doar să fii destul de sensibil să o procesezi.
E incă zăpadă prin păduri, dar vremea ei se apropie de sfârșit, chiar dacă încă mai e vreme de câteva puseuri de iarnă, alunul e pregătit. În fiecare an alunul e gata primul, ție nu-ți vine să ieși din casă, dar în el duduie seva. E bătăios alunul, de aia joarda de alun e cea mai bună... Metodele astea noi de educație or fi ele științifice și moderne, dar generațiile care au mai primit câte o joardă de alun peste buci, parcă au mai mult bun simț. Joarda de alun te ajută să te conectezi cu natura. 
Râdem, glumim, dar tot mai puțini oameni știu să se simtă cu adevărat bine în natură și tot mai puțini apreciază ce are natura de oferit...





Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

2 comentarii:

  1. Frumoase fotografii! Mi-ai trezit amintiri placute de cand ma plimbam cu fostul meu labrador! Semana leit cu al tau!

    RăspundețiȘtergere