miercuri, 18 iunie 2014

Vulpea la cireșe.

S-au făcut cireșele, cireșele păsărești adică. Le zice păsărești, așa un pic din invidie, nu că n-ar fi bune.  Îs foarte bune, dar numa' păsările ajung la ele... Cireșii, care cresc în pădure, bagă toată energia de care fac rost, în lupta pentru a prinde cât mai multă lumină. Cresc drept și iute cu o coroană mică și practic fără nici o cracă laterală, înafara coroanei. Nu ai nici o șansă să ajungi omenește la cireșe, dar îs destule bune și din cele căzute pe jos.
Un pic mai încolo văd ceva mișcând chiar în marginea potecii... E o vulpe. E cu spatele la mine și foarte atentă la ceva. Deși își schimbă locul de câteva ori, parcă căutând ceva pe jos, nu reușesc să prind un cadru decent. Nu văd decât ba o spinare, ba un vârf de coadă... Încerc să mă apropii și chiar reușesc, dar tot fără să găsesc un unghi care să mă avantajeze... Până la urmă mă simte și țâșnește în boscheți. Oftez și mă ridic... Încă una din întâlnirile mele frustrante cu vulpi... Nu pot să nu mă gândesc cât de ușor mi-ar fi fost să o împușc și cât de greu e să scoți o fotografie decentă... Dar, peste frustrări din astea tre' să înveți să treci repede, altfel ajungi rapid fotograf de nunți. 
Mă roade curiozitatea să aflu ce tot căuta vulpea... Ghici ce? Cireșe! Vulpea era ocupată să-și umple burta cu cireșe. A simțit și ea nevoia unui desert. Fac o poză la cireșe cu telefonul. 
wild cherry
Scuze, poza a ieșit chiar ca una făcută cu telefonul...Câteodată fac poze doar pentru că mă ajută să fixez în minte ceva ce tocmai am aflat. De fapt în mare parte ăsta e și motivul pentru care m-am apucat de blogul ăsta; nu că îmi închipui că aș avea mare lucru să vă învăț, ci mai degrabă vreau să fixez mai bine lucrurile care reușesc eu să le învăț... 
Când ridic privirea, înțepenesc; un pic mai încolo, vulpea se uită la mine, ascunsă printre buruieni. Mai vrea cireșe... Un vârf de ureche o dă de gol. Pun încet aparatul la ochi si mă întind lin în lateral, fără să-mi schimb totuși prea mult poziția generală, când văd botul umed și un ochi, declanșez zeci de poze și apoi respir. 
fox
E încă acolo. Am ceva poze, așa că risc să trec într-o poziție mai comodă, stăm niște secunde ochi în ochi și mai declașez o rafală... S-a dus, din două salturi a dispărut. 
Acum sunt recunoscător că nu m-am apucat să schimb obiectivele pentru poza cu cireșele, iarăși m-ar fi prins subiectul principal nepregătit... 
Nu pot să vă spun de câte ori s-a întâmplat ca ocaziile de pozat să mă prindă fără nici un obiectiv pe aparat, pentru că tocmai schimbam teleobiectivul, cu obiectivul de macro... Parcă atunci se întâmplă toate, când stau ca prostul cu aparatul atârnat de gât și cu câte un obiectiv în fiecare mână; atunci căprioara trece poteca, se oprește și-și flutură limba la mine, mistreții fac pasul ștrengarului în șir indian și vulpea face moonwalk cu un fazan la subțioară, care-i cloncăne ritmul. Toate fix sub nasul meu! 
Bine, bine... Am exagerat! Vulpea n-avea fazan la subțioară.



Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi! 

luni, 9 iunie 2014

Să trăiești...

Ieșire de urgență la pădure, am stat departe prea mult. Deja bâzâiam ca un condesator supraîncărcat... Fiecare pas ce-l fac spre interiorul pădurii, îmi dă mai multă satisfacție decât orice formă de relaxare care încearcă, să ți-o bage în cap societatea. Pe toate canalele, din toate direcțiile, prin orice fisură, care ar putea duce cumva, la captarea atenției tale, se pompează tot felul de gunoaie (pompează e corect, că vine cu presiune, nu ți se oferă...). Trebuie să cumperi aia, trebuie să vezi aia, trebuie să mergi acolo, trebuie să te îngrămadești la coada aia... Trebuie să dai din timpul tău, din munca ta, din viața ta, ca să ai ce ți se bagă în cap că trebuie să ai... Nu are rost să mă apuc să enumăr aici, dar, uită-te un pic în urmă, la toate chestiile care te-ai agitat să le ai și de care nu-ți mai pasă acum. 
Trebuie să găsești o cale, să te mai scuturi din când în când, de tot gunoiul cu care ești bombardat și trebuie să fi sigur că e calea ta.
Calea mea, acum,  trece printr-o mare de verdeață, care-mi ajunge până-n gât.
high grass
Odată ajuns pe celălalt mal, mă simt iarăși cu mintea limpede și efectiv mă simt ca și cum, chiar fizic, aș fi lăsat ceva nasol în urmă. Mai departe merg încet, atent la ce îmi oferă pădurea. Da, la pădure e bine să fi atent, altfel ratezi oferta. Aici oferta e pe două niveluri. Primul nivel e pentru toată lumea. Nu contează că  acum poate ai de mers și îi dai talpă spre următorul popas, sau că poate ești din cei care chiar nu simt nici un fior, s-au dat jos din mașina, au exclamat clasicul "Ce aer curat!" (au văzut ei undeva că așa se face...). Ăștia nu pricep ce-i cu chestia asta, cu natura. Poate că-i o modă?... În orice caz ei vor să bifeze că or fost și or văzut. Oricare din ei ai fi, ieșitul în natură, îți face bine la creieraș  - discret, nediscriminatoriu și gratis - indiferent dacă tu bagi de seamă sau nu.
Nivelul doi e pentru cei care au timp (că de data asta nu tre să-i dea talpă...), știu să meargă în liniște și o iau un pic și pe lângă potecă. Oferta e discretă, dar când o vezi satisfacția e pe măsură.
Uite cum stau fragii, unde nici nu visam...

wild strawberry
Într-o margine de mocirlă frământată de mistreți, un pâlc de frăguțe. Nu-s multe, că aici rareori e ca la supermarket, să pleci cu plasa plină, dar sunt destule să-mi aducă aminte de locuri cu mai mulți fragi și de prietenii cu care i-am împărțit. 
Ca să iau câteva și pentru acasă trebuie să improvizez un pic... Am plecat cu puține la mine, dar fără apă nu plec, și cum  vreau și apa si fragii, asta-i soluția la care am ajuns.
wild strawberry water
Acuma, dacă ți s-a făcut poftă de fragi și te gândești să te duci să-ți cumperi un kil, să știi că eu am scris degeaba până acum... Poate că o să te bați tu satisfăcut pe burtă, cum eu nu m-am bătut, dar burta nu e totul... Bucuria de a-i găsi și de a-i culege, răscolitul împrejurimilor cu speranța că poate, poate mai gasești o frăguță, două. Toate astea n-o să le trăiești în fața raftului... Și când spun "n-o să le trăiești",  spun: o să trăiești mai puține... Ca să o închei cumva și să reduc totul la mai puține vorbe, spuse mai pe șleau, aș zice: ceea ce poți trăi, e mai important decât ceea ce poți cumpăra.
Fragii i-or păpat cei mai mici din casă... Dimineața am găsit bidonul cu apa care a mai rămas, am luat o gură și aroma discretă a fragilor m-a făcut să retrăiesc totul: bucuria descoperirii, prospețimea gustului, bucuria ălor mici...
Găsește o cale să trăiești. Să trăiești, nu să cumperi...



Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi!