marți, 22 decembrie 2015

Cojoaica de pădure

Iarăși la pădure, de data asta caut o vizuină, de ceva, orice... Vulpe, bursuc, hârț, orice... Urmez conturul unor vechi albii, acum seci și caut semne în zona malurilor. Nu e nimic sigur, dar la treburile de genul ăsta, chiar și eliminarea unor zone, e tot un pas înainte. Pentru că încerc să merg cât mai aproape de locurile unde e mai probabil sa existe o vizuină, inevitabil trebuie să traversez zone în general scurte cu desișuri în care nu aș fi intrat în mod normal. Soarele e destul de jos și a pierdut un pic din strălucire, așa că încerc niște fotografii în contralumină. Într-una din fotografii  razele care intră direct în obiectiv, în combinație cu o diafragmă  mai închisă, au produs efecte peste așteptări...
Inevitabil în zonele de desiș fac foarte mult zgomot, agățându-mă în toate crăcile, așa că nu am nici un fel de speranță de a surprinde ceva vietăți suficient de aproape ca să pot face vreo fotografie. Totuși o ocazie s-a ivit. M-am oprit, imediat ce m-am extras din niște tufe, și m-am așezat pe un trunchi căzut să beau niște apă. Eram cu spatele la tufe și priveam o zonă de pădure cu stejari și frasini bătrâni, care era ceva mai aerisită. Într-unul din stejari am văzut ceva mișcare...  Ceva se mișcă foarte subtil, pe scoarța bine brăzdată a bătrânului stejar. E o pasăre mică, foarte mică,... micuțică... Penele de pe spate au un colorit care o camuflează perfect. Mișcarea o trădează, dar o pierzi din ochi foarte ușor, imediat ce se oprește... Nu mă bagă în seamă, probabil e conștientă de eficiența camuflajului... Penele de pe burtă sunt albe, așa că e mai ușor de văzut din lateral când penajul de pe burtă e un pic expus. Ciocul e subțire, curbat în jos și e mai lung decât ai crede că i-ar sta bine unei păsări așa mici. Trebăluiește neabătută prin brazdele scoarței, fără să-și facă griji despre mine. O cheamă cojoaică de pădure (certhia familiaris), probabil oamenii (oamenii care trăiau pe vremea când era timp și să observi natura...) i-au spus așa pentru că au văzut că, ciugulind prin coaja copacilor își duce traiul. Din când în când scoate un țiuit discret, abia se aude. Cântecul e neaștepat de complex și frumos. L-am auzit prin pădure, dar până acum, nu am știut cine-i cântărețul. Cântecul l-am găsit aici.
Ceva mai departe, pe un copac căzut, a dat de un pâlc de bureți, păstrăvi de fag (pleurotus ostreatus). Cresc pe trunchiuri de foioase, în pădurea asta nu e nici un fag, e prea jos, fagii sunt mai la deal. E drept că nici prea mulți bureți din ăștia nu am găsit, dar totuși câțiva, cât să nu le uit gustul, găsesc în fiecare an.
Soarele e deja jos de tot, nu prea se mai vede mare lucru, dar în loc să mă grăbesc spre casă, mă așez cu spatele proptit de un copac, desfac un sandviș și mă uit cum apune soarele... E liniște și-mi place... Se aude o împușcătură din spate, nu pare foarte aproape... Gata cu liniștea... La ora asta, e vorba mai degrabă de un braconier decât de un vânător. E o diferență, dar n-aș putea spune exact care... Nu sunt complet împotriva vânătorii, dar motivele pentru care cineva duce arma la ochi și ia o viață sunt dubioase. Felul în care cineva socotește care ar fi efectivul optim pe un pâlc de pădure e o cretinătate. Scuza că vânătorul trebuie să intervină pentru că nu mai există animale de pradă, e dovadă de tupeu, atunci când o invocă chiar cei care au omorât animalele de pradă. Într-o țară în care habitate întregi dispar sau există doar pe hârtie, ce să te mai mire? În vreme ce rulez eu toate rahaturile astea prin minte, o căprioară trece în mers liniștit printre copaci la mică distanță... O doare la bască, nu e ea cea care a depășit efectivul optim... E alta. Mă doare și pe mine la bască nu eu sunt cel care o să trăiască într-o țară care nu mai are păduri nici în zone protejate, nepoții mei sunt ăia... Deci să urle ei! Data viitoare trebuie să bag o vestă reflectorizantă în rucsac, dacă vreau să-mi văd nepoții cum urlă...
O iau ușor către casă. Soarele a apus, dar se mai văd bine contururile așa că nu aprind lanterna. Aproape de locul pe unde ies deobicei din pădure, văd o bufniță în zbor. Mă simte, virează înapoi și se oprește pe o cracă, suficient de departe. E clar ceva bufnița, zborul fără zgomot și capul pătrățos au dat-o de gol. A zburat pe un culoar cu copaci ceva mai rari, deasupra unui braț inundat. Memorez locul și direcția din care a venit... Numai ce s-a întunecat și ar putea fi primul zbor din noaptea asta, așa că merită să încerc să-i caut cuibul în direcția de unde a venit... E puțin probabil să găsesc ceva, dar merită să încerc. Asta va fi în altă zi.

N-am găsit nici o vizuină, dar am căutat... Căprioarele s-au întâlnit pe câmp. Cred că-și numără efectivul... Oare le-o fi dat optim?




Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi! 






miercuri, 21 octombrie 2015

Un simplu drum...


Când vine vorba de orice fel de drum, fie el simplu sau mai complicat, cel mai important lucru e să pornești. Cel puțin așa e pentru mine. Ăsta-i primul obstacol, să-ți învingi inerția, comoditatea, obișnuința de a amâna. Odată ce ai depășit acest prim obstacol, multe lucruri bune ți se pot întâmpla. Unii ne oprim mai repede, alții mai târziu...  Unii se opresc prea repede, iar alții nu știu când să se oprească... Riscuri sunt întotdeauna, mai mari sau mai mici. La riscuri e bine să te gândești, dar să nu le lași să te împiedice să trăiești. Poate cel mai mare risc  e să rămâi sclav al unui mod de viață, care practic te împiedică să trăiești cu adevărat. Te împiedică să legi prietenii adevărate. Te împiedică să strângi amintiri adevarate.  Te ține departe de experiențele care le poți trăi si te ține prizonier al experiențelor ce pot fi doar cumpărate. Așa că pornește, drumuri încă se găsesc!
In the woods

Când zgomotele civilizației se estompează, iar abruptul potecii îți potolește nevoia de a flecări cu tovarășii de drum, tot ceea ce rămâne sunt sunetul pașilor și șuierul respirației... Acum condițiile de a avea o întâlnire cu cei din "lumea celor care nu cuvântă" sunt în sfârșit întrunite. Tineți atenția trează și pășește în natură cu respect și vei avea parte de trăiri unice ce-și vor pune amprenta pe sufletul tău.
Young deer stag
Anotimpurile-mi plac toate. Dar toamna e cel pe  care-l aștept... În fiecare an e câte o dimineață, când  răcoarea parcă-i un pic mai umedă și simți discret în aer damful primelor frunze căzute... Atunci parcă se trezește ceva în mine, și-mi vine s-o iau din loc spre oriunde, numa' pădure să fie... Da. Așa am ajuns și acum aici. Sunt locuri din care n-are rost să te grăbești să pleci... De pe culme se lasă ceață, dar uite numa' ce-i în vale!
Autumn colors

O dată cu ceața se lasă și frigul, așa că un ceai la un foc de vreascuri e binevenit. Ceaiul ăsta a fost mai deosebit... Am obiceiul să iau doar două tuburi cu condimente, unul cu zahăr amestecat cu un pic de scorțisoara și altul cu sare amestecată cu piper... Până acuma n-a fost rău, dar se pare că au început să mă părăsească simțurile și la ultimul plin am amestecat piper în zahăr... Așa că ceaiul a avu mai multe niveluri de fierbințeală... La cât am suflat în vreascuri, l-am băut oricum. V-am spus la început, riscuri sunt întotdeauna... J
Waiting for the tea

Mai sus ajungem la pădurea de brad.  Pe crengile de sus e un pic de chiciură, semn că pe aici e ceață de ceva vreme și cum e deja bine trecut de miezul zilei probabil că nu o să plece prea repede. E un prim semn că probabil și mai sus, în golul alpin, vom fi tot în ceață...Ceața parcă amplifică liniștea (nu știu dacă înțelegi ce vreau să zic...), probabil contribuie la asta și faptul că mersul printr-o pădure de brazi e mai puțin zgomotos decât mersul prin păduri de foioase. 
Cliffs in fog

De fiecare dată când merg prin ceață, în mintea mea călătoria capătă un nou obiectiv: să găsesc măgarii din ceață... Nu știi despre ce vorbesc? Păi, e vorba aia: "dispărut ca măgarul în ceață"... Tot timpul m-am întrebat ce vrea să spună? Mă gândeam că-i ceva specific Carpaților, m-am mirat să aflu că cică măgarii au dispărut în ceață pentru prima dată undeva prin Câmpia Panonică...Pâna acum căutarile mele au fost fără succes, când găseam ceața nu găseam măgarii, iar când găseam măgarii, nici urmă de ceață. Am ieșit în golul alpin și lângă silueta unei mici cabane văd, pe măsură ce mă apropii, prinzând contur silueta unui măgăruș... Na, de data asta l-am găsit!
Lick this!
Drumul meu astăzi a fost Drumul Familiar, pe mine m-a dus până la Cabana Piatra Mare, unde de obicei sunt și măgarii;  dar pe altii îi poate duce mai departe...



Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi! 

joi, 18 iunie 2015

Ciocănitoarea mare neagră

Stau la  baza unui plop, frământ niște așchii de lemn în mână și mă zgâiesc în sus la o scorbură ovală, pe la 7-8 metri înălțime. Nu-mi pot șterge de pe față un rânjet de automulțumire.
Povestea a început pe la mijlocul lui februarie... Încercam gheața de pe un crac de apă mlăștinos și năpădit de trestii, care mă despărțea de partea mai serioasă a pădurii; pe partea mea erau mai mult boscheți; cățeaua mea trecuse deja și se uita nedumerită spre mine. Am găsit un loc cu mai puține trestii unde gheața era mai compactă (nu neapărat mai groasă...), m-am uitat la cățeaua cea zdupeșă și un zâmbet parșiv mi-a umplut fața... Am bătut de două ori cu palma pe buzunarul cu gustări și haplea s-a și aruncat din vârful malului, pe gheață și după  un derapaj scurt însoțit de un chelălăit, se lingea recunoscătoare pe bot. 
OK, am pășit și eu pe gheață și cu pași șovăitori, atent la fiecare pârâitură am trecut dincolo. Imediat ce am ieșit din boschetaraia de pe malul apei, am văzut ceva miscare într-unul din copaci. O pasăre mare neagră, cu ceva roșu pe creștet, s-a dat pe partea cealaltă a copacului și am auzit ceva ciocănituri... Când am încercat să mă apropii și-a luat zborul. A cântat pe toată durata zborului. Asta mi s-a părut ciudat!
Când am ajuns acasă, m-am dus ață la cartea cu păsărele și m-am pus pe răsfoit. Am găsit-o neașteptat de repede... O cheamă ciocănitoarea mare neagră (dryocopus martius)... 
Mă, păi voi glumiți cu mine! Cum să-i spui ciocănitoarea mare neagră, la o ciocănitoare mare negră? I-auzi, ornitologie!...  Joacă de copii! Păi da asta știam și io să vă spun în secunda când am văzut-o: ciocănește deci e ciocănitoare, îi mare și neagră deci... îi mare și neagră... Pui tu "logos" în coadă la ceva care se ocupă de lucruri atât de vădite? Ornitologie - pârțologie! 
Gata, mâine dimineța până nu se moaie gheața, mă duc îi fac poză față și profil, iar apoi să nu mai aud de păsăret. Mergem la pădure să prăjim slană, nu să umblăm cu ochii-n crăci!
E de la sine înțeles că lucrurile nu au decurs nici pe departe așa... Au urmat multe alte iesiri cu urechile ciulite. Cum auzeam cântecul  de zbor ("cru-cru-cru", zice la carte), care o caracterizează, porneam în direcția respectivă până îl pierdeam... Următoarea ieșire mă învârteam în zona unde auzisem cântecul ultima data, până îl auzeam iarași. Tot așa din aproape în aproape, cu mult noroc și nițică răbdare, pe la mijlocul lui aprilie mergând în direcția cântecului am ajuns în apropierea unui pâlc de plopi tremurători. Am pornit cu grijă, dar plin de speranță pe direcția lor, pentru că mi-am amintit că undeva am citit că ciocănitoarea asta preferă plopul (în pădurile de câmpie), când se apucă să-și facă cuib. Am luat pe rând la verificat fiecare plop (nu erau mulți) și, în sfârșit, am găsit ce căutam. Ca la carte, așchii la bază, scorbură ovală, plop... Hmm... Până la urmă știu și ornitologii ăștia ceva. 
Au urmat câteva ieșiri în care mergeam ață la cuib, mă cuibăream și eu în zonă, nu prea aproape, cât de departe îmi permitea teleobiectivul și încercam să prind fiecare mișcare. Din ce m-am prins eu era o pereche așa că am început să visez poze, cu juniorii scoțând clonțul din scorbură și părinții cu larve-n cioc... Da, uneori visez poze care nu le voi face niciodată, iar alteori (mai rar) fac poze pe care n-am visat că le voi face vreodată... Cam așa-i cu multe chestii în viață... Ceva poze am făcut.





Am și filmat ceva, dar nu am strâns suficient material să fac un clip mai serios, dar poate că o să-l pun cândva aici oricum.
După o pauză de vreo două săptămâni mergeam iarăși către cuib. Ardeam de curiozitate să văd ce s-a mai întâmplat. Poate că au ieșit puii și o să am șansa să fac poza care-o am în cap. 
Sunt mult mai multe frunze acum, așa că îmi ia ceva vreme să găsesc un loc să pun aparatul pe trepied și să am și vedere liberă către cuib. În sfârșit termin de instalat tot și mă uit mai bine prin lentilă. Ceva nu-i în regulă! Intrarea în scorbură arată diferit. Nici urmă  de ciocănitori... În schimb apare un țiclean, intră cu tupeu în cuib, apoi iese și începe să meșterească ceva la intrare... Uitându-mă mai bine, văd că a micșorat intrarea cu pământ... 



A confiscat cuibul! Tupeistu' dracului! Și acuma io cu pozele din capu' meu ce fac? Cum le dau drumu' în lume?
Cu ciocănitorile nu știu ce s-a întâmplat. A fost prea repede (cred...), ca puii să fie gata de plecare... Le-o fi făcut țicleanu' ceva? Or fi pierit din altă cauză? Nu știu... 
În stânga cuibul de ciocănitoare mare neagră, iar în dreapta același cuib modificat de țiclean.
Ornitologii au nimerit-o când au zis că ciocănitoarea mare neagră e o  specie cheie, pentru că asigură locuri de cuibărit pentru alte păsări sau mamifere mici. cântec în zbor
Asta e o carte faina, bine ilustrată, scrisă omenește, nu în limbajul științifico-lemnos din alte ghiduri: https://www.mormota.ro/sor-pasari-comune-din-romania.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Black_woodpecker
http://dev.adworks.ro/natura/specii/232/Ciocanitoare-neagra.html

Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi!