marți, 22 decembrie 2015

Cojoaica de pădure

Iarăși la pădure, de data asta caut o vizuină, de ceva, orice... Vulpe, bursuc, hârț, orice... Urmez conturul unor vechi albii, acum seci și caut semne în zona malurilor. Nu e nimic sigur, dar la treburile de genul ăsta, chiar și eliminarea unor zone, e tot un pas înainte. Pentru că încerc să merg cât mai aproape de locurile unde e mai probabil sa existe o vizuină, inevitabil trebuie să traversez zone în general scurte cu desișuri în care nu aș fi intrat în mod normal. Soarele e destul de jos și a pierdut un pic din strălucire, așa că încerc niște fotografii în contralumină. Într-una din fotografii  razele care intră direct în obiectiv, în combinație cu o diafragmă  mai închisă, au produs efecte peste așteptări...
Inevitabil în zonele de desiș fac foarte mult zgomot, agățându-mă în toate crăcile, așa că nu am nici un fel de speranță de a surprinde ceva vietăți suficient de aproape ca să pot face vreo fotografie. Totuși o ocazie s-a ivit. M-am oprit, imediat ce m-am extras din niște tufe, și m-am așezat pe un trunchi căzut să beau niște apă. Eram cu spatele la tufe și priveam o zonă de pădure cu stejari și frasini bătrâni, care era ceva mai aerisită. Într-unul din stejari am văzut ceva mișcare...  Ceva se mișcă foarte subtil, pe scoarța bine brăzdată a bătrânului stejar. E o pasăre mică, foarte mică,... micuțică... Penele de pe spate au un colorit care o camuflează perfect. Mișcarea o trădează, dar o pierzi din ochi foarte ușor, imediat ce se oprește... Nu mă bagă în seamă, probabil e conștientă de eficiența camuflajului... Penele de pe burtă sunt albe, așa că e mai ușor de văzut din lateral când penajul de pe burtă e un pic expus. Ciocul e subțire, curbat în jos și e mai lung decât ai crede că i-ar sta bine unei păsări așa mici. Trebăluiește neabătută prin brazdele scoarței, fără să-și facă griji despre mine. O cheamă cojoaică de pădure (certhia familiaris), probabil oamenii (oamenii care trăiau pe vremea când era timp și să observi natura...) i-au spus așa pentru că au văzut că, ciugulind prin coaja copacilor își duce traiul. Din când în când scoate un țiuit discret, abia se aude. Cântecul e neaștepat de complex și frumos. L-am auzit prin pădure, dar până acum, nu am știut cine-i cântărețul. Cântecul l-am găsit aici.
Ceva mai departe, pe un copac căzut, a dat de un pâlc de bureți, păstrăvi de fag (pleurotus ostreatus). Cresc pe trunchiuri de foioase, în pădurea asta nu e nici un fag, e prea jos, fagii sunt mai la deal. E drept că nici prea mulți bureți din ăștia nu am găsit, dar totuși câțiva, cât să nu le uit gustul, găsesc în fiecare an.
Soarele e deja jos de tot, nu prea se mai vede mare lucru, dar în loc să mă grăbesc spre casă, mă așez cu spatele proptit de un copac, desfac un sandviș și mă uit cum apune soarele... E liniște și-mi place... Se aude o împușcătură din spate, nu pare foarte aproape... Gata cu liniștea... La ora asta, e vorba mai degrabă de un braconier decât de un vânător. E o diferență, dar n-aș putea spune exact care... Nu sunt complet împotriva vânătorii, dar motivele pentru care cineva duce arma la ochi și ia o viață sunt dubioase. Felul în care cineva socotește care ar fi efectivul optim pe un pâlc de pădure e o cretinătate. Scuza că vânătorul trebuie să intervină pentru că nu mai există animale de pradă, e dovadă de tupeu, atunci când o invocă chiar cei care au omorât animalele de pradă. Într-o țară în care habitate întregi dispar sau există doar pe hârtie, ce să te mai mire? În vreme ce rulez eu toate rahaturile astea prin minte, o căprioară trece în mers liniștit printre copaci la mică distanță... O doare la bască, nu e ea cea care a depășit efectivul optim... E alta. Mă doare și pe mine la bască nu eu sunt cel care o să trăiască într-o țară care nu mai are păduri nici în zone protejate, nepoții mei sunt ăia... Deci să urle ei! Data viitoare trebuie să bag o vestă reflectorizantă în rucsac, dacă vreau să-mi văd nepoții cum urlă...
O iau ușor către casă. Soarele a apus, dar se mai văd bine contururile așa că nu aprind lanterna. Aproape de locul pe unde ies deobicei din pădure, văd o bufniță în zbor. Mă simte, virează înapoi și se oprește pe o cracă, suficient de departe. E clar ceva bufnița, zborul fără zgomot și capul pătrățos au dat-o de gol. A zburat pe un culoar cu copaci ceva mai rari, deasupra unui braț inundat. Memorez locul și direcția din care a venit... Numai ce s-a întunecat și ar putea fi primul zbor din noaptea asta, așa că merită să încerc să-i caut cuibul în direcția de unde a venit... E puțin probabil să găsesc ceva, dar merită să încerc. Asta va fi în altă zi.

N-am găsit nici o vizuină, dar am căutat... Căprioarele s-au întâlnit pe câmp. Cred că-și numără efectivul... Oare le-o fi dat optim?




Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi!