Păstrăvi de nuc pane

Plimbare de primăvară... Fluturi, floricele, verde crud, gâze, chestii d-astea - când am dat de o buturugă plină de bureți, am fost un pic surprins... Bureții ăștia sunt și ei de primăvară, n-ar trebui să fiu așa mirat. Păstravi de nuc le zice (Polyporus squamosus), de ce le zice păstrăvi n-am înțeles niciodată (de nuc, de fag...), dacă e careva care poate să mă lumineze, i-aș fi recunoscător. După bucuria inițială, am constatat că-s un pic cam trecuți, dar fiara din mine era deja excitată, așa că i-am cules și am plecat să caut un loc de foc.

După ce am pregătit puțin locul, să nu dau foc la pădure, am pornit repede focul cu niște scoarță de mesteacăn adunată astă iarnă în tura cu căprioarele. M-am învârtit un pic pe lângă foc și am grijit de el, până s-a făcut un strat de jar suficient de sănătos, ca să pot pune niște crăci mai groase și nu neapărat uscate, fără grija că o să-l înăbuș. După ce am scăpat de grija focului, am încălecat pe un buștean și m-am apucat să curăț bureții. Dacă-s culeși la vreme e suficient să-i speli, da' vremea ăstora pe care i-am găsit eu, a cam trecut... Deci, am răzuit bine pălăria de pielițe (scuame - de aia îi zice squamosus) și am îndepărtat complet partea buretoasă (tuburile de spori) de dedesubt pentru că își cam pierduse fermitatea...

Mai departe, cu gândul la o rețetă pe care o văzusem  pe youtube, pe canalul unui bucătar care fuge din bucătărie de câte ori poate, m-am apucat de gătit. 1. Am tăiat bureții în fâșii groase de un deget și i-am sărat. 2. Am pus făină. 3. Am pus apă. 4. Am amestecat până am ajuns la un aluat ceva mai puțin curgător decât cel de clătite. 5. Am tăvălit fâșiile de bureți prin aluat până le-am îmbrăcat într-o pătură oarecum omogenă.

Toate astea le-am făcut sub atenta supraveghere a unui croitor cenușiu cu care am împărțit același buștean...

Am mai scris despre el aici. Goanga alterna gesturi critice din cele 1,5 antene care i-au mai rămas, cu tentative sinucigașe de a intra în aluat, probabil ca să nu-și dezmintă numele dat de biologi:  morimus funereus - moarte dezastroasă...
Eeh! ce să-i faci? Oameni suntem, gongi zdrobim... Glumesc, înafară de câteva bobârnace atent calculate, dar necesare, nu i-am făcut nimic.
Așa arată bureții pregătiți pentru oala cu ulei încins. Briceagul e în poză pentru că e roșu...

Am aranjat puțin lemnele și jarul ca să pot pune oala pe foc cât mai aproape de orizontală, nu de alta, dar nu am avut la mine atât ulei cât aș fi vrut, așa că trebuie să mă descurc cu cât am... 
Nu am fost foarte sigur de aluatul pentru pane, doar cu făină și apă, dar rezultatul a fost peste așteptări. Aluatul a rămas bine lipit de fâșiile de bureți și s-a rumenit frumos. Deci rețeta funcționează chiar și în varianta asta foarte simplificată.

Dar nu totul a fost minunat... Bureții de nuc au depășit bine vârsta optimă așa că vreo câteva bucăți au fost mult peste puterea mea de mestecare. Câinele s-a bucurat și m-am bucurat și eu că n-am muncit degeaba, oricum pregătisem mai mult decât aș fi putut mânca.
Am stat ceva vreme pe lângă foc, cu burta plină și cu ochii-n frunziș... După ce din foc nu a mai rămas decât cenușa, fără tăciuni, am pus peste vatră două oale de apă dintr-o baltă din apropiere, am tras și un pic de pămât peste și am amestecat bine asigurându-mă că nu a mai rămas nimic fierbinte acolo, mi-am strâns calabalâcul și am plecat.
E bine primăvara la plimbare...


Haideţi  pe afară și aveți grijă de voi!

3 poze, 2 vorbe - Aprilie 2017

O pupăză scotocește prin iarbă. Merge iute, atentă la insectele de pe sol, pe care le vânează cu ciocul, apoi face câte un zbor scurt și reia aceeași rutină. Nu stă locului defel. Am tot stat cu obiectivul pe ea sperând că o să-și deschidă creasta, dar n-a fost să fie...

La margine de sat, în vârful unui dud, un graur dolofan face șpagatul în furca unei ramuri. Cântă ciudat, de fapt, nu pot spune că știu care e cântecul lor caracteristic. Ăsta și cu încă un tovaraș de-al lui de pe o cracă inferioară dialogau într-un limbaj în care am recunoscut un ton de fax, apoi o mașină de scris și o conversatie între doi roboți gen R2D2...

Încă un fazan... Dispare și apare prin iarba mare, în timp ce își patrulează teritoriul. Atent și temător tot timpul - e la vedere, dar știe să păstreze distanța. În fața lui am văzut și o femelă, dar s-a pierdut repede prin iarbă...


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!  

Prea multe ouă...

Acu vreo două zile am apucat să merg pentru câteva ore la pădure, eram cu ochii-n patru să nu cumva să-mi scape ceva interesant, dar prin adâncurile minții  rulam tot felul de gânduri despre ce aș putea să mai scriu... Era deja jumatatea lunii și nu-mi venea nici un subiect în minte, ceva despre care să am suficientă informație și niște poze măcar pe jumătate decente...

Dintr-un desiș din stânga potecii  a decolat cu mare zgomot ceva pasăre de mărime mijlocie, atât am putut să văd - m-a și speriat un pic. E bună o sperietură din când în când, te face să simți că trăiești.

Când m-am mai apropiat puțin am văzut fără prea mare dificultate cuibul, era bine băgat în desiș, dar totuși vizibil. Am făcut un mic ocol, ca să mă apropii de cuib din altă directie decât dinspre potecă, ca nu cumva să-l dau și eu de gol... Înăuntru patru ouă albăstrele și pistruiate, am tras câteva poze și m-am îndepărtat.

Deși cuibul e destul de expus, în perioada asta frunzișul se îndesește văzând cu ochii, așa că sunt totuși ceva șanse ca puii să fie bine.
Pe drum deja am început să planific unde mă pun la pândă data viitoare, ce obiectiv îmi iau, în ce perioadă a zilei e mai bine să vin, în ce zi sunt liber să mă ocup cu treburi din astea, etc... Una peste alta, am zis că dacă toate merg bine, poate prin luna mai o să pot să scriu o poveste despre asta. 
Bine, bine, da' până atunci...
În sfârșit azi de dimineță, când căutam un tovaraș cu care să ciocnesc un ou, am reușit să fac legătura... Păi măi boule, sunt Paștele, ai o poză cu niște ouă colorate - dăăă!! Pune poza pe blog, spune-le oamenilor "Paște Fericit" și du-te și înfulecă mai departe! 
Cred că de la prea multe ouă îmi merge mintea așa încet...
Deci: 


PAȘTE FERICIT.

3 poze, 2 vorbe - Martie 2017

Plămânărica (Pulmonaria officinalis) - arătoasă, utilă și ușor de identificat. Florile de culori diferite pe aceeași plantă și frunzele cu pete albe, o fac dificil de confundat cu orice altceva. Numele popular e ușor de reținut și îți spune direct la ce îți poate fi de folos. Ar fi ușor dacă toate ar fi așa...

Auto-împletit între crengile unui arbust din marginea potecii, șarpele de alun (Coronella austriaca) se preface că nu-l văd, s-a cățărat acolo să prindă ceva mai devreme soarele dimineții. 

Floarea de porumbar (Prunus spinosa), la vremea asta, face adevărate insule albe din tufele de porumbar ce abundă pe câmpuri și dealuri. Fructele, toată lumea le știe, dar nimeni nu le vrea. Toamna târziu după ce dă primul ger, te poți apropia totuși de ele, dar până atunci mai e...


Editat 27.08.2017
Inițial am identificat greșit șarpele, am corectat textul la sugestia lui Cosmin.
Mulțumesc.


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

Căprioare râd în soare

În fiecare an când începe să se simtă că iarna-i pe sfârșite, mă apucă așa o poftă de nestăpânit să mai tropăi prin zăpadă, undeva într-o pădure; că nici dacă aș vrea nu m-aș putea opune. Pădurea asta (nu-i tot timpul aceeași...), unde dibuiesc în fiecare an ultima zăpadă (pentru mine...), e ca un mare magnet. Degeaba încerc să mă agăț de telecomandă, de nevastă, de sticla de bere, de las' că merg mâine - nu-i șansă de scăpare. E musai obligatoriu, să mă iau și să mă duc. Musai, am zis!
Tot drumul până acolo mă roade un fel de îndoială și am un sentiment de mare urgență... Dacă nu mai găsesc? Dacă s-o gătat zăpadă? Ce fac? Mă mai duc o dată undeva mai sus? Aștept până la anu'? Da', oi mai fi io la anu'? Da', zăpadă o mai fi? Tot așa sărind dintr-o întrebare în alta, parcă tot mai repede merg, și tot mai des mă poticnesc prin lemnele de pe potecă. Uite, le-am și speriat pe căprioarele astea!

Nu o iau la fugă imediat. Se uită la mine cu un aer curios și parcă ușor îngrijorat. Ceva de genul: Bă, ești bine? Ia-o încet, nu te mai zbate așa. Uite stăm un pic să ne faci poză, ca să te mai liniștești... E OK? Bine, am plecat!
Încep să mă mai liniștesc abia când, dosite la umbra câte unui copac, încep să apară primele petice de zăpadă. Vesantul nordic al văii pe care o urmez, e și el sub o pătură subțire de zăpadă, sub care mustesc izvoare. Continui să urc, până cănd după ce trec de coama dealului, am parte de priveliștea care mi-am dorit-o.  Acu' sunt liniștit, mă simt de parcă am făcut ceva cum trebuie... Nu știu cu să explic mai bine... E ca atunci când pentru o vreme te desparți de un prieten, si dacă nu ai stat la o ultimă șuetă, cumva, parcă ceva, nu e la locul lui în univers.

O iau la pas domol pe lângă potecă să flecesc niște zăpadă, și simt cum mi se furișează în suflet un fel de bucurie. O bucurie mică, simplă și cumva la îndemâna oricui. Fac un bulgăre de zăpadă și iau la țintă un fag mai gros, fără să-l nimeresc. Nu mă las, pun rucascul jos că mă încurcă, și dau în el ca-n curtea școlii. Nu ripostează. Mi-a luat cam mult până să-l nimeresc, abilitățile astea dacă nu le exersezi se evaporă... Ca veni vorba de evaporat, e vremea pentru o pauză de rehidratare și ceva de ronțăit. 
Mă îndrept către niște trunchiuri căzute în apropiere, unde mă instalez comod și în vreme ce îmbucățesc ce mi-am adus de acasă, mă gândesc cum ar fi dacă ar trebui să trăiesc într-un loc din lumea asta unde nu sunt patru anotimpuri... 
Nu cred că mi-ar place.
Printre trunchiurile căzute e și-un mesteacăn; tocmai la timp - rezerva de scoarță mi se cam apropie de sfârșit.  Îmi iau câteva felii sănătoase, care probabil o să-mi ajungă, pentru aprins focul, o bună parte din an.

Prin locurile în care umblu de obicei nu prea se găsesc mesteceni. Trunchiurile căzute de cireș putrezesc oarecum la fel. Lemnul trunchiului putrezește, dar scoarța rămâne intactă, semn că și scoarța de cireș conține ceva uleiuri care o mențin intactă multă vreme după ce lemnul și-a pierdut integritatea. Dar atunci când vine vorba de aprins focul, nu există nimic care se compară cu scoarța de mesteacăn.
La întoarcere am lăsat poteca deoparte și într-un fund de vale ceva mai larg, am dat iarăși de o căprioară. 

Între mine și ea era un pâlc de pădure mai deasă,  cu greu am reușit să fac o fotografie. Nu am încercat să mă apropii mai mult. Lucrurile s-au potrivit în așa fel, că ne-am zărit unul pe altul la o distanță suficient de mică ca eu să pot face câteva fotografii și în același timp suficient de mare ca ea să-mi tolereze prezența fără să o ia la goană. Așa că ne-am uitat o vreme unul la celălalt, după care eu am plecat la casa mea și ea a rămas la casa ei.

De data asta am reușit să-mi iau rămas bun așa cum se cuvine, acu' poate să vină primăvara.

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

3 poze, 2 vorbe - Februarie 2017

De fiecare dată când am sentimentul că e pustiu prin pădure, și o să umblu doar așa ca să mă oxigenez, cărând kilograme de aparatură foto degeaba, apare câte o ciocănitoare să-mi mai dea un pic de speranță... De data asta e ciocănitoarea de grădină.

Căprioara pișărcoasă. Breaking news! Senzațional!... 
Da, știu... Nu-i frumos. Ce pot să spun în apărarea mea?... Eram disperat! Umblam de ore bune prin pădure fără să văd nici o ființă vie, doar crăci goale și zăpadă fleoșcăită... Eram așa de disperat, că și dacă dădeam peste pădurar cu nădragii în vine, tot îl trăgeam în poză și-l puneam pe blog. Asta e, lucrez cu ce-mi oferă natura. 
Dacă tot am adus vorba; cine vrea să-l vadă pe pădurar cu nadragii în vine, să ridice mâna sus. Ăsta ar fi un subiect destul de ușor...

Cicmany, un mic sat ascuns printre munții din nordvestul Slovaciei... Ar fi fost un sat ca multe altele situate în locuri asemănătoare, dar cu vreo 200 de ani în urmă, cineva s-a apucat să spoiască cu var exteriorul casei, în locurile în care lemnul era mai afectat, i-a plăcut contrastul între var și lemn și - poate nu chiar atunci, dar în anii următori  - a desenat modelele populare folosite deja pe țesăturile din zonă... Oamenii din sat s-au molipsit și s-a născut o tradiție, o tradiție pe care alți oameni deștepți nu au lasat-o să se stingă.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

Focul cu fundu-n sus

Am plecat la pădure. Am un plan precis: o să mă joc cu focul!😀 Nu vă panicați, că merg la zăpadă, nu dau foc la planetă. 

Pe aici zăpada a început să se rărească, așa că, cu ocazia asta am și o scuză să mă duc mai către munte. 

Am ales niște locuri pe unde n-am mai umblat de multă vreme, dar de care mă leagă o grămadă de amintiri... E un sentiment ciudat, parcă parcurg dintr-o dată două poteci. O potecă de unul singur, atent la ce se întâmplă acum; iar altă potecă prin amintiri, retrăind vremuri când poteca asta era plină de glumele unor prieteni care acum sunt departe... O potecă o parcurg prin spațiu iar cealaltă prin timp. Toți avem poteci din astea, dar prea rar mai umblăm pe ele...

Am ajuns. Nici nu știu cum au trecut orele. Zăpada aici e destul de mare. Fagi peste tot și mai rar mesteceni, când și când câțiva pini. Avem de toate, deci să ne jucăm.

Focul ăsta e un foc mai ciudat, se construiește fix invers decât toate focurile care le-ai făcut până acum. Dacă vrei să aprofundezi subiectul caută "upside down fire". Eu i-am zis foc cu fundu-n sus.

Frumusețea stilului ăsta de făcut focul e că merge bine și cu lemne nu neapărat uscate. Prima dată dai zăpada la o parte, câtă poți, bine ar fi să ajungi până la pământ, apoi pe fundul gropii pui două lemne zdravene (1), peste cele două lemne faci un fel de platformă din lemne groase (2), următorul strat de lemne ceva mai subțiri le clădești perpendicular pe primul strat (3), în primele două straturi poți să pui orice fel de lemne, ude, putrede, ce găsești, eu le-am scos efectiv de sub zăpadă. Continui să clădești straturi succesive, din ce in ce mai subțiri până ajungi la 4-5 etaje (4). Ultimele etaje iei lemn cât mai uscat, crăci rămase atârnate prin copaci, știi tu.

Acum trebuie să aprinzi un mic foc peste toată această construcție. De aici totul e ca la orice alt foc, strângi vreascuri uscate cât abia să le poți cuprinde în două mâini (5), poți să faci niște franjuri de alea de lemn de le zice "feather sticks" (6), apoi scoți coaja de mesteacăn  și îi dai foc cum poți tu, ori cu o scânteie în grămajoara de coajă râșcâită și pui peste niște fâșii subțiri (7), ori renunți la efectul artistic și scoți bricheta. Transferi tăvița asta arzândă peste ultimul etaj al constructiei, pui franjurile peste (dacă le ai) și vreascurile deasupra de toate astea. Când micul foc răzbește peste grămăjoara de vreascuri (8), poți să te relaxezi. Ai terminat. Adică ai terminat de tot, vreo oră jumate' două, nu mai trebuie să-i faci nimic. 

Eu n-am putut să-l las să ardă degeaba. Deci să vă explic planșa de mai sus. Notați! (1) Pâine prăjită, (2) pește mort deasupra de dânsa și ceapă alături, (3) apă fierbinte, (4) cafea. Clar? Ați notat?
Stilul ăsta de construit focul are niște avantaje. Merge bine când nu ai lemne grozav de bune, poți să începi la bază cu putregaiuri, lemne ude și înghețate, iar pe măsură ce te ridici pui lemne tot mai uscate. 
La un foc normal trebuie să faci un pat bun de jar înainte de a adăuga lemne mai puțin uscate, la genul ăsta de foc nu ai grija asta; focul de sus uscă lemnele de sub el și pe măsură ce arde face o pătură de jar care acoperă lemnele mai puțin uscate și le usucă gradual. 
Focul nu are contact cu  solul înghețat sau umed decât la final, iar atunci solul e deja aproape uscat. 
Un alt avantaj e că o dată ce i-ai dat drumul poți să pleci, ca să mai strângi lemne,  să-ți montezi tabăra, ori altceva... 
Cu un pic de atenție, poți să folosești, destul de repede focul direct ca suprafață de gătit fără să mai faci alte construcții.

Sau poți să folosești timpul ăsta în care nu trebuie să te îngrijești de foc, să te gândești la ale tale, stimulat de o cafea, așa cum am făcut eu aici... 
Focul e acolo, în zăpadă. S-a mai afundat un pic, că am dat de un strat de gheață, n-am săpat până la pământ, dar îi merge bine. 
A ținut vreo două ore. Când am plecat încă mai era un pat foarte sănătos de jar, pe care l-am împrăștiat prin zăpadă.
Pare o chestie ciudată să faci focul în felul ăsta, dar e bine să știi că se poate și așa. Dacă dai de greu și nu merge altfel, încercă-l, s-ar putea să te scoată din rahat.


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!