sâmbătă, 30 iunie 2012

Şorecaru' mic

Se anunţa o zi fără nici o treabă prin natură, dar viața-i plină de surprize... Lucrurile s-au rearanjat și m-am trezit cu o gaură de două ore în program, unii ar fi mers la o cafea, eu am mers la o pădure, deși îmi place și cafeaua.... 
Nici n-am intrat bine în pădure, că am văzut pe un trunchi căzut, un șorecar comun (buteo buteo - pentru cine vrea să caute mai multe), ar fi trebuit să-și ia zborul demult, dar ceva îl ținea în loc. Când m-am apropiat mai mult și-a luat zborul fără convingere, doar până pe o creangă nu prea înaltă a unui copac din apropiere și imediat a devenit evident motivul pentru care ezitase până acum: lângă trunchi era un pui de șorecar, destul de mare, aproape cât un adult. Am dat peste o mamă care și-a scos puiul la primul zbor. Aveam aparatul de fotografiat, doar cu obiectivul normal, că nu mi-a trecut prin cap că voi avea nevoie de teleobiectiv, așa că am încercat să mă apropii... După câteva încercări nereușite, am băgat de seamă că dacă mă fac mai mic și mă mișc foarte încet, nu direct către el,  reușesc să micșorez progresiv distanța. În vreo cinci minute am reușit să mă apropii la cam doi metri. 
Micul șorecar nu s-a pierdut cu firea și mă mai amenința când eram prea aproape, deschizându-și aripile, sau dându-și capul înapoi și repezindu-și  ciocul înainte, dar doar până la jumătate de drum... Cam așa cum fac golanii când zic: "Băă vezi că când îți bag una!".
Una peste alta, cred că e un șorecar de mare viitor și la lecția de mâine o să se prindă la ce-s bune aripile alea... La anu' pe vremea asta, dacă mai trec pe aici o să-i aud doar strigătul inconfundabil și poate o să-i văd silueta în zbor undeva sus pe cer. O să fie șef peste tot ce mișcă pe bucata asta de pădure și pe câmpul din apropiere. Că am zis de strigăt, strigă "hiiack", așa zice în "Călăuză în lumea plantelor și animalelor". Dacă ești singur pe acasă poți să încerci, dacă te faci că dai și din aripi sigur îți iese... Mie mi-a ieșit. Da' poate că eu stau prea mult singur...
Am făcut câte fotografii am putut face, că o ocazie ca asta n-o să mai prind, dar am încercat să nu-l stresez prea tare, apoi m-am dat înapoi cât să se simtă destul de sigur ca să-mi întoarcă spatele și să plece. M-a bușit râsul în timp ce-l priveam îndepărtându-se,  pășind clătinat, agățându-se în tufișuri, cu aripile pe jumătate deschise, mult prea mari pentru priceperea lui; arăta ca un copil, la primii pași, îmbrăcat cu haina bunicului, călcându-se pe mâneci și izbindu-se de mobilier.
Am stat în liniște până l-am pierdut din vedere, apoi am văzut că maică-sa planează din copac către zona unde l-am văzut dispărând și atunci am știut că s-au găsit. Am plecat în direcția opusă și după ce m-am îndepărtat destul, am ridicat privirea în sus și am văzut multe, multe frunze... Am zis cu voce tare: MULȚUMESC! Nu știu de ce, dar așa am simțit eu că-i bine...


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

4 comentarii:

  1. Ce "tari" sunt fotografile. M-ai lasat cu gura cascata. Sper sa poti surprinde in vitor lucruri inedite asemanatoare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Merci. Cateodata trebuie sa ai si noroc... Singurul meu merit e ca am fost in padure in loc sa ma racoresc le vreo terasa.

      Ștergere
  2. Da, asta a fost cel mai potrivit cuvant:'multumesc!" Nu suntem vrednici sa multumim naturii(sau Divinitatii) ca inca ne mai putem bucura de asa ceva... Padurea, vietati mari si mici, cad prada nepasarii si lacomiei oamenilor... Pacat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nepasarea nu m-ar deranja, dar lacomia si as zice si prostia fac pagube mari...

      Ștergere