Blogu' pădureț: Rătăceală cu prejudiciu

Am pornit să regăsesc un loc frumos. Îmi vine tot mai des să fac asta. Mi se pare că toate în jur se schimbă prea repede... Lucrurile, locurile, oamenii, deprinderile, toate. Nu apuci bine să stăpânești niște reguli, că pac, s-au schimbat. Numa' ce începi să te încrezi în cineva și pac, ți-a întors spatele. N-ai trecut de o lună pe o stradă că deja se construiește viitorul loc în care-o să-ți spargi salariul. Numa' ce te-ai obișnuit cu telefonu' deștept, că cineva te sună să te anunțe că-i vechi și neapărat musai trebuie să-ți iei altu'. Când se strâng prea multe din astea, trebuie musai neapărat, să regăsesc câte un loc frumos, care a rămas neschimbat.
La început pădure frumoasă, numai bună de umblat prin ea în liniște și când umbli în liniște lucruri frumoase se pot întâmpla. De data asta a fost o căprioară...

Mai departe locurile se mai sălbăticesc un pic și asta nu poate fi decât bine. Calcarul își pune amprenta pe peisaj, apar lapiezuri și doline, terenul devine mai dificil, vegetația mai deasă. Orice speranță de a înainta în liniște dispare, dar frumusețea sălbatică a reliefului compensează din plin faptul că orice viețuitoare se face nevăzută din calea ta. Locurile parcă încep să semene cu ce-mi aduc eu aminte..

Pe un tăpșan mai aerisit, între două doline, o poieniță cu miros de usturoi... Pe jos, covor verde de leurdă! O minune! Loc de luat masa! Jos rucsacul, întind măsaiul și încep să mă uit prin jur după niște frunze de leurdă mai fragede, să-mi îmbunătățesc meniul. Dar se pare că am ajuns puțin cam târziu, frunzele sunt deja palide și leurda e înflorită... Îmi piere un pic entuziasmul, dar asta nu-mi influențează pofta de mâncare, așa că depun un pic de efort și încerc să scot niște bulbi. Adun o mână de bulbi de leurdă, suficient cât să-mi sălbăticesc puțin mâncarea adusă de acasă. Frunzele de leurdă sunt bune înainte de a da floarea, din martie până în aprilie de regulă, iar bulbii se recoltează la sfârșitul verii. Eu i-am prins mititei, dar au fost OK.

Mai departe, pe măsură ce înaintez îmi devine tot mai clar că nu sunt unde aș vrea să fiu, sau mai exact unde am plănuit să fiu... După ce cobor o mică săritoare și urmez în amonte linia pereților ajung la intrarea unei peșteri pe care o recunosc. Acum știu exact unde sunt, nu e locul care îl căutam, dar e la fel de bun. E un loc care a rămas neschimbat, unde pot sorbi în liniște o cafea proaspătă, cu gândul la vremuri când nu aveam gânduri... Dar gândurile vin și pleacă odată cu trecerea timpului, iar timpul, neabătut trece, că asta-i menirea lui.

Pe drumul de întoarcere, de vreme ce știu totuși pe unde mă aflu, mă gândesc să mă abat un pic să mai caut locșorul pentru care venisem. Proastă idee! Bălăuresc vreo juma' de oră prin niște hățișuri de-a dreptul dușmănoase, apoi când să zic că-s pe drumul cel bun, observ că nu mai am capac pe obiectivul aparatului și trusa de filtre, care era prinsă de centura rucsacului, lipsește. Nasol! Refac de vreo trei ori traseul, dar nu găsesc nimic. În momente din astea mă întreb: Ce caut eu în viața mea?...
Se lasă întunericul... Plec.
Ajuns la mașină fac bilanțul: n-am regăsit locul care-l căutam, dar am regăsit altul la fel de bun, am pierdut capac obiectiv și trusă de filtre, dar am găsit totuși locul în care am parcat mașina și am avut chiar și cheile la mine, chestie care mie nu mi se întâmplă chiar de fiecare dată... Deci trebuie să consider tura un succes!
Pe drum opresc să culeg niște flori de soc și de salcâm ca să-mi recuperez din prejudiciu. Le pun una peste alta cu gândul că le separ acasă. Îmi era dor de-o socată și eram curios de o salcâmată (am văzut rețeta aici). N-am reușit să le separ, s-au scuturat în plasă... Am făcut două borcane de socato-salcâmată și un borcan de salcâmato-socată, au fost bune amândouă, de fapt sunt bune, că beau chiar acum... Da' tot mi-e dor de-o socată și tot îs curios de-o salcâmată... Amestecată-i viața asta...