Plimbare de sfârşit de an.

Acuma că am supravieţuit  Apocalipsei şi Crăciunului, m-am gândit să fac o mică plimbare la pădure înainte de a veni Anul Nou... Am făcut o  parte din drum pe întuneric, ocazie cu care era să mor de spaimă când un cârd de fazani mi-a decolat printre picioare... Fazanii ăștia sunt niște ființe parșive, de fiecare dată când încerc să mă apropii cu aparatul foto pregătit, își iau zborul exact în momentul în care se înfiripă în mine intenția de pune aparatul la ochi; în schimb atunci când umblu liniștit și nici măcar umbra unui gând nu-mi ține atenția trează, nesimțiții decolează în ultima secundă cloncănind și bătând din aripi ca disperații. Îi urăsc! Partea bună e că atunci când îți revii după o sperietură din asta, parcă simți că ești mai viu decât ai fost... Nu știu dacă mă înțelege careva, da' cine-o mai pățit din astea sigur știe ce spun.

E o dimineață un pic nehotărâtă, parcă ar vrea să fie ceață, dar și soarele-și mai bagă nasul că nu poate sta deoparte. 

Stau ceva mai mult de o oră, la oarece distanță de o potecă de animale destul de circulată, dar nu apare nimeni... Nu-i supărare, în momente din astea ai vreme de gândire, iar liniștea din pădure nu-i ca alte feluri de liniște, mai degrabă te întregește decât te izolează, te ajută să cazi la pace cu tine însuți... 

Da' nu mai pot sta, că nu-s echipat de stat, nici șoarecu' ăsta mic n-o fost și l-o prins somnul pe pat moale de mușchi și acu' degeaba-l încălzește soarele, că nu se mai trezește... 

Ori poate mai degrabă l-o prins zăpada aia mare pe drum, departe de casă și i-o fost prea greu... Ne-o fost greu și nouă și suntem câteva trepte mai sus în lumea asta. Când vine iarna e bine să te pregătești un pic și de stat și de umblat.

Am umblat o vreme fără țintă, până când am văzut pe un trunchi bătrân de soc, niște ciuperci cum n-am mai văzut până acum... 

Corpul e translucid, brun, de cosistența unui jeleu... Acasă am săpat un pic și am aflat că sunt bureți de soc.

Tot de consistența unui jeleu e și tremella mesenterica, pe care am mai vazut-o și în toamnă, dar mă bucur de fiecare data când o văd, e un subiect bun de fotografiat... 

Dacă o să mai ajung în timp util la mănunchiul ăla de bureți de soc, poate fac o postare separată despre ei, după ce-i încerc pe pielea mea...

O iau iarăși la pas prin pădure și după o vreme aud ceva trosnituri dintr-un desiș, mă las repede pe un genunchi și pun aparatul la ochi, tocmai la timp ca să prind căprioara. 

Tre' să mă mișc, că m-am lăsat pe genunchi drept în unul din puținele petece de zăpadă, care au rămas netopite și simt cum îmi îngheață apa de la genunchi (glumesc...). Gata m-a simțit, dar neștiind drept ce să mă ia, se uită un pic la mine, apoi face câteva salturi mândre, parcă doar din vârful copitelor, ca să-mi dea de înțeles că-i în formă, apoi dispare iarăși în desiș.

E bine! Plec acasă.

La mulți ani! Nu uitați să ieșiți pe afară și să aveți grijă de voi!

Histria

N-am făcut multe în ultima vreme, dar pe la niște locuri ce merită văzute am reușit să ajung... Acum câteva săptămâni am ajuns cu treburi pe la mare si a trebuit sa-mi gasesc ceva de făcut în timpul liber... Așa am ajuns la Histria. Daca ești interesat de istoria locului poți să bagi un ochi aici http://ro.wikipedia.org/wiki/Histria . 
Ruinele de la Histria sunt din categoria ruine românești clasice, adică una cu pământul... Cu mici excepții, tot ce se poate vedea sunt contururile clădirilor... 
Iată două mici excepții, care m-au atins pe mine la suflet, probabil nu neapărat cele mai importante din punct de vedere arheologic sau istoric...

În general, mie îmi convin ruinele pustii, pe care natura începe timid să le recâştige...

... mai ales dacă "eforturile" de "restaurare", desfăşurate, bineînţeles, sub atenta supraveghere a unor experţi, arată ca mai jos...

Acu' dacă eu prăjeam un ceai la umbra unei jumătăţi  de zid "restaurat", sigur mă legau ăştia că profanez monumente, în schimb băieţii de mai sus împreună cu cei care i-au supervizat, zburdă liberi şi cine ştie ce mai "restaureză", că na', acu' au experienţă...
Dacă ajungeam mai devreme poate mai găseam şi muzeul deschis, acolo sunt mai multe de văzut... În compensaţie, pe drumul de întoarcere, lângă Lacul Nuntaşi, am prins un apus de soare foarte colorat.

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

CiupercuTZe... (1)

Îmi plac ciupercile! Sunt frumoase! Sunt uneori gustoase, alteori  periculoase, dar sunt gratis in ambele cazuri. Pădurea mi se pare mult mai veselă cu ele, nu că mi s-ar părea tristă fără... Atunci când îți plac ciupercile e bine să fii foarte rezervat și să te rezumi la ceea ce ȘTII.
În general cred ca e bine să ştii câte ceva despre cât mai multe lucruri, ei bine, să ştii câte ceva despre ciuperci poate fi periculos... Când vine vorba de ciuperci trebuie să fii foarte, foarte conștient de limitele cunoștințelor tale.
În toamna asta au ieşit multe şi de multe feluri şi pe câmp şi în pădure. De obicei mă mulţumesc cu fotografiatul, dar pentru că au fost chiar multe şi era chiar greu să pleci cu mâna goală, am cules cât să fac de-o tocăniţă. Am găsit câteva grupuleţe de ciuperci de pădure (agaricus silvicola), rude apopite ale ciupercii de câmp (agaricus campestris) şi ale ciupercii de raft aia care creşte pe rafturile supermarketurilor (agaricus bisporus), i-am zis de raft să nu-i zic de bălegar că după aia n-o mai mănânci... Ciuperca de pădure şi cea de câmp seamănă şi la aspect şi la gust şi la miros cu cea de raft, aşa că dacă vrei să te apuci de cules ciuperci prin pădure e bine să începi cu asta, ca să ai totuşi ceva conoscut cu care să o compari. Culoarea lamelelor variază în funcţie de vârsta de la roz până la brun, ţine minte asta şi dacă vezi vreuna cu lamelele albe, las-o acolo fără să mai stai pe gânduri, poate fi o altă ciupercă care e otrăvitoare...
Ea e ciuperca de pădure...

                                                                                                       Vezi şi aici: ciuperca de pădure
Uite acum şi o ciupercă căreia îi faci poză şi pleci. Asta nici nu prea arată ca o ciupercă care ai vrea să o mănânci, carnea e foarte fragilă, practic ţi se dezintegrează în mână şi e acoperită cu un fel de mucus, care straluceşte frumos în soare şi-ţi taie orice poftă de a băga aşa ceva în gură... Nu ştiam nimic de ea, dar după ce am studiat un pic am aflat că o cheamă coprinus picaceus, noi nu avem un nume autohton pentru ea... Cred că strămoşii s-au rezumat să se uite la ea, să zică BLEAH şi să plece mai departe... Specialiştii o încadrează unii ca necomestibilă iar alţii ca uşor toxică...

                                                                                              Vezi şi aici: coprinus picaceus

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 
 

Şorecaru' mic

Se anunţa o zi fără nici o treabă prin natură, dar viața-i plină de surprize... Lucrurile s-au rearanjat și m-am trezit cu o gaură de două ore în program, unii ar fi mers la o cafea, eu am mers la o pădure, deși îmi place și cafeaua.... 

Nici n-am intrat bine în pădure, că am văzut pe un trunchi căzut, un șorecar comun (buteo buteo - pentru cine vrea să caute mai multe), ar fi trebuit să-și ia zborul demult, dar ceva îl ținea în loc. Când m-am apropiat mai mult și-a luat zborul fără convingere, doar până pe o creangă nu prea înaltă a unui copac din apropiere și imediat a devenit evident motivul pentru care ezitase până acum: lângă trunchi era un pui de șorecar, destul de mare, aproape cât un adult. Am dat peste o mamă care și-a scos puiul la primul zbor. Aveam aparatul de fotografiat, doar cu obiectivul normal, că nu mi-a trecut prin cap că voi avea nevoie de teleobiectiv, așa că am încercat să mă apropii... După câteva încercări nereușite, am băgat de seamă că dacă mă fac mai mic și mă mișc foarte încet, nu direct către el,  reușesc să micșorez progresiv distanța. În vreo cinci minute am reușit să mă apropii la cam doi metri. 

Micul șorecar nu s-a pierdut cu firea și mă mai amenința când eram prea aproape, deschizându-și aripile, sau dându-și capul înapoi și repezindu-și  ciocul înainte, dar doar până la jumătate de drum... Cam așa cum fac golanii când zic: "Băă vezi că când îți bag una!".

Una peste alta, cred că e un șorecar de mare viitor și la lecția de mâine o să se prindă la ce-s bune aripile alea... La anu' pe vremea asta, dacă mai trec pe aici o să-i aud doar strigătul inconfundabil și poate o să-i văd silueta în zbor undeva sus pe cer. O să fie șef peste tot ce mișcă pe bucata asta de pădure și pe câmpul din apropiere. Că am zis de strigăt, strigă "hiiack", așa zice în "Călăuză în lumea plantelor și animalelor". Dacă ești singur pe acasă poți să încerci, dacă te faci că dai și din aripi sigur îți iese... Mie mi-a ieșit. Da' poate că eu stau prea mult singur...

Am făcut câte fotografii am putut face, că o ocazie ca asta n-o să mai prind, dar am încercat să nu-l stresez prea tare, apoi m-am dat înapoi cât să se simtă destul de sigur ca să-mi întoarcă spatele și să plece. M-a bușit râsul în timp ce-l priveam îndepărtându-se,  pășind clătinat, agățându-se în tufișuri, cu aripile pe jumătate deschise, mult prea mari pentru priceperea lui; arăta ca un copil, la primii pași, îmbrăcat cu haina bunicului, călcându-se pe mâneci și izbindu-se de mobilier.

Am stat în liniște până l-am pierdut din vedere, apoi am văzut că maică-sa planează din copac către zona unde l-am văzut dispărând și atunci am știut că s-au găsit. Am plecat în direcția opusă și după ce m-am îndepărtat destul, am ridicat privirea în sus și am văzut multe, multe frunze... Am zis cu voce tare: MULȚUMESC! Nu știu de ce, dar așa am simțit eu că-i bine...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

O dimineaţă la pădure

Au început căldurile crâncene, aşa că decât o dupămasă la pădure, e mai bine o dimineaţă la pădure. De obicei când ies mă uit să văd ce să îmi iau cu mine, dar de data asta m-am uitat mai degrabă să văd ce pot să las acasă... După ce am terminat, am constatat, că pot schimba rucsăcelul de o zi, cu un sac de merinde milităresc. Bucurie mare, oricum demult aşteptam un prilej să-i fac o probă.

Prima oprire, pe margine unei bălţi de lângă pădure... Stufărişu-i plin de viaţă, tot felul de păsări îşi fac de lucru pe luciul apei, din păcate toate sunt pe malul opus unde brâul de stuf ce încojoară balta e mult mai lat... Am stat o vreme-n stuf, în linişte, pe nişte lemne putrede înţepenite în mâl, dar fără să reuşesc nici o fotografie. Era destul de frustrant, păsăretul circula în toate sensurile, fără grija mea, dar nimeni n-avea treabă pe lângă smocul de stuf unde mă aciuasem eu... 

Într-un final am făcut o serie de fotografii unei perechi de găinuşe de baltă, care-şi scosese puii la plimbare. Găinuşa de baltă (Gallinula chloropus - dacă vrei să citeşti mai multe...) e migratoare; de departe o poţi confunda cu lişiţa, ciocul  roşu cu vârful galben, o dau de gol... În "Călăuză în lumea plantelor şi animalelor", zice că: "Strigă kurr sau dack-dack.". Poate am auzit nişte dack-dack, dar n-am auzit pe nimeni strigând kurrr, că m-aş fi simţit ofensat şi aş fi plecat plecat mai repede...

În timp ce încercam sa-mi găsesc o cale decentă prin lăstărişul care mărgineşte pădurea, am găsit un corn de căprior. Nu arăta prea bine, cred că au trecut nişte ierni peste el, dar l-am luat oricum, poate meşteresc ceva din el... În pădure nu-i de stat, gâzele muşcă mai abitir ca de obicei, poate se schimbă vremea... Când mergi, e suficient să plimbi mâna liniştit pe lângă faţă şi eşti OK, dar de stat azi nu se poate sta...

Tocmai când mă hotărăsc să pornesc către casă şi încep să păşesc mai fără fereală, dau de un căprior mai tinerel, toropit de căldură, cu botul  în ce a mai rămas dintr-o baltă.

E cu fundu'n sus şi îndreptat către aparat, dar sunt deja prea aproape ca să mai încerc să mă ascund şi să aştept, aşa că declanşez în rafală şi-l ţin în obiectiv până dispare în desiş. Credeam că n-o să mai aud de el, aşa că tare m-am mirat să-l aud lătrând şi bătând din copită. Mai câteva săptămâni şi-ncepe nebunia şi la ei, ăsta se antrenează. În iulie, august e sezonul de împerechere să vezi atunci olimpiadă...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

Foc la conservă

N-am mai scris de o vreme, nici  n-am avut despre ce... Am zis că mai stau un pic, mă mai documentez, mai fac ordine prin materiale, prin gânduri şi uite aşa pe nesimţite m-am trezit că iar' mi s-a lipit fotoliul de fund. Când ți-ai da seama că s-a întâmplat asta, tre' să pleci, să pleci imediat, oriunde, cu oricine, pentru oricât timp. Iei un rucsac, sau îți umpli buzunarele și țâșnești către cel mai apropiat colț de natură care-l știi, sau poate chiar mai departe. Cât o să stai? Păi vezi tu după ce ai ajuns acolo, vezi ce ai băgat în buzunare, ce a mai rămas uitat prin rucsacel și orice ai găsit, pentru câteva ore ai deajuns.

Deci, după ce am făcut ca mai sus, m-am trezit în pădure, cu un baton energizant în buzunar,  rucsăcelul de-o zi în spate și un câine, care mă privea plin de speranță cum îmi întorc buzunarele pe dos... E câinele meu, dacă mă vede că pun rucsacul în spate, nu se mai dezlipește de mine...Bafta ei, că e o ea, e că are și ea buzunarul ei,  la pantalonii mei și am mai găsit acolo ceva de tura trecută. 

O iau agale prin pădure, cu azimut către o destinație aproximativă, undeva la un copac căzut lângă un jugastru mai cu personalitate. Câinele bobinează formația. După vreo oră am ajuns.

Apa care am găsit-o în rucsac e cam stătută, așa că mă hotărasc să fac focul și să pun de un ceai; mai răresc și din gâzele flămânde. 

De o vreme am ales să nu mai fac focul direct pe pământ, îl fac într-o conservă de 500g, pe care am pregătit-o un pic pentru scopul ăsta. Ideea nu-i a mea, e o chestie căreia americanii îi zic hobo stove, și mie mi se pare foarte practică. Tradus așa mai din bardă ar însemna soba vagabondului. Zic mai din bardă pentru că acești hobos nu erau chiar vagabonzi, erau niște oameni  care cutreierau țara în căutare de muncă, când găseau munceau și stăteau pe unde puteau, iar când se termina plecau mai departe. 

Nu-i deloc greu de făcut. Eu am folosit o conservă de 500g, nu-i de pe raft, e tot de aici din pădure... Am dat două rânduri de găuri lângă bază și un alt rând de găuri lângă partea de sus a conservei. Între ele am decupat o deschidere dreptunghiulară ca să pot pune lemne fără să ridic cratița. Găurile de jos sunt ca să "tragă" focul aer, iar cele de sus ca să iese căldura și fumul (care alungă gâzele), astfel se creează un curent de aer ascendent care face ca focul să ardă foarte eficient. 

Cu 2 - 3 grămăjoare de crenguțe uscate rupte în bucăți mici, poți să fierbi 500ml de apă în 5 - 10min, depinde cât de rece e afară și cât de uscate sunt crenguțele.

Cantitatea de jar care rămâne e foarte mică, poate fi stinsă foarte ușor și poți pleca cu sufletul împăcat că ai lăsat în urma ta locul exact așa cum l-ai găsit. De obicei când te oprești la un ceai, îți alegi un loc frumos, așa că merită un pic de efort să-l lași tot frumos... 

După ce ai terminat sapi cu un băț o mică adâncitură în sol după ce ai curățat bine de frunze, răstorni acolo jarul rămas pe fundul sobiței (1), torni un pic de apă peste (2), amesteci bine cu pământul pe care l-ai scos de acolo până iese un fel de "păpălișcă" (3), bagi degetuțu' acolo să te asiguri că s-au stins toți tăciunii și tragi frunzele peste (4). Gata, n-a fost nimeni pe aici!

Eu folosesc sobița tot timpul când merg singur și nu stau peste noapte și când fac opriri scurte și nu vreau să fac un foc adevărat și apoi să-l păzesc până se stinge, merge și în diminețile când strângi tabăra, poți să sufli un pic de viață într-un tăciune din vatră, dai drumul la sobiță,  faci cafeaua și-ți vezi de drum. Dacă faci totul cu un pic de atenție, e 100% sigură, nu e nici un risc să dai foc la pădure și nu lași nimic în urma ta. Costă 0, cântărește 0 și ocupă 0 spațiu pentru că în interiorul ei poți să ții chestiile de aprins focul sau de luat masa, că oricum trebuie să le pui undeva.

http://en.wikipedia.org/wiki/Hobo_stove

http://en.wikipedia.org/wiki/Hobo
 

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi! 

Plastic

M-am gândit o vreme dacă e cazul să pun asta pe blog, sau nu.

Am primit un email, știți voi, din alea care-ți umplu inboxu', mișună pe internet însoțite de mesaje scurte ca: superb, fantastic, frumos, etc. Uneori mesajul are mai multe cuvinte, gen: dacă nu dai mai departe se rupe universu' - astea îmi plac cel mai mult... Emailul ăsta zicea doar: cutremurător... O minciună! Conținutul a fost dărâmător!

Da, suntem cei mai deștepți și cei mai șmecheri, nimeni nu-i ca noi, am inventat ceva ce nici  Natura care, spre deosebire de noi e veșnică, nu poate digera... Se cheamă PLASTIC. Plasticu' e-n tot și-n toate (chiar și unde nu te-ai aștepta), suntem dependenți de el, dar paradoxal, îl împrăștiem cu mare ușurință. Plasticu' odată ce i-ai dat drumu' din mână, are drumul lui și ajunge departe, mai departe decât ai crede și uneori mult mai departe decât vei ajunge tu vreodată. Chiar mai tare de atât, va continua să călătorească încă multă vreme după ce Natura te va fi terminat de digerat.

Vedeți filmul din linkul de mai jos și dacă nu vibrează nimic în voi, eu zic că sunteți de plastic!

http://www.midwayfilm.com/

În finalul filmulețului, care e deocamdată un trailer, Chris Jordan întreabă:

"Avem curajul să conștientizăm realitățile timpurilor noastre și să ne permitem să simțim suficient de profund, încât să ne transformăm pe noi și viitorul nostru?"

Poate că ar fi bine să vă răspundeți singuri la întrebare și să faceți ceva chiar și doar la un nivel personal, pentru ca viitorul nostru să fie mai puțin plasticos...

Mulțumesc pentru link, știe cine...

Haideţi pe afară, aveţi grijă de voi și țineți-vă plasticu' în buzunare!