3 poze, 2 vorbe - Ianuarie 2017

O poză în care mi-am pus mari speranțe, cercurile albe din jurul ochilor, care aproape se unesc, fața aparent mai înfundată și penajul ceva mai înfoiat, m-au făcut să sper că e ceva huhurezo-buhă... Dar după un schimb de mesaje cu niște oameni care știu mai multe, a trebuit să accept că e doar un șorecar comun (buteo buteo), probabil juvenil... Părerea majorității suna cam așa: "white phase common buzzard"... Care-i treaba cu "white phase"? E o chestie care trece la maturitate? Habar n-am... Dacă e cineva care știe, spuneți-mi și mie.

Iarăși egreta mare, un pic mai de aproape... Ziua e aceeași, balta e aceeași, egreta e aceeași... Asta-i tot.

Ochiul boului, o pasăre groaznic de vioaie, care până acum a fost un constant motiv de frustrare... Te lasă să te apropii doar cât să-ți mențină trează speranța că până la urmă o să-i poți face o poză, apoi zvârrr în următorul tufiș - niciodată prea departe... Parcă spune: Hai, hai că poți... Nț, nu de data asta!




Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

Egreta și fazanul...

Ger... Zăpadă nu. La pădure, o glazură subțire de zăpadă înghețată, acoperă frunzele căzute în toamnă. Combinația asta acoperă toată pădurea cu o scoarță crocantă, care trosnește zgomotos la fiecare pas. Parcă aș călca pe un covor gros de fulgi de porumb. Nu are nici un rost să încerc să mă mișc mai cu atenție; astăzi, în pădure, nu am șanse să mă apropii nici măcar de-un melc.
M-am îmbrăcat un pic cam optimist pentru ce se întâmplă pe aici, dar n-am încă chef să mă întorc acasă... În apropiere sunt niște bălți, care îmi închipui că acum sunt înghețate tun. Cu nițel noroc, poate că acolo o să am parte de vreun prilej să fac o poză. 
Până în zona bălților merg în pas vioi, să-mi pun un pic sângele în mișcare, dar pe măsură ce mă apropii, reduc ritmul și încep să fiu atent pe unde calc. Când ajung în apropierea stufărișului o iau încetișor... De fiecare dată când mă apropii de marginea bălții, mă simt de parcă aș deschide un cadou, nu știu niciodată ce o să zăresc când dau de o răritură în stufăriș și văd suprafața bălții. 
Surpriză: o egretă mare!

Bineînțeles n-am știut să-i spun pe nume în clipa când am văzut-o, mi-a fost clar că-i un fel de stârc... E exact ca un stârc cenușiu, numa' că-i alb... Privire rece de reptilă, mișcări eficiente și pline de grație. După ce am făcut un număr liniștitor de cadre și am certitudinea că vreo câteva au și ieșit, încep să mă gândesc că parcă ceva e greșit  în imaginea asta... Parcă o pasăre ca asta ar trebui să fie în țări mai calde... De fapt, cum stau așa nemișcat în stufăriș, simt că și eu ar trebui să fiu în țări mai calde.
În planul secund un fazan bondoc, face o traversare caraghios de pripită peste lacul înghețat. Pentru câteva fracțiuni de secundă cele două păsări atât de diferite sunt în același cadru. Mi se pare atât de bizar că abia mă pot abține să nu râd. 

Mă gândesc că-i material de-o fabulă aici... 

Egreta, grațioasă, călătorită, ai putea zice școlită, capabilă de un zbor lung împărțit în mai multe etape către un obiectiv îndepărtat, dar foarte rară - fazanul, primitiv dar colorat intens, n-a ieșit din cartier, școlit la partid, capabil doar de zboruri scurte fără noimă, dar abundent. Seamănă cu peisajul politic cu care ne-am obișnuit... Egrete puține sau deloc, fazani grămadă. Da... Păcat, nu pot să mă eliberez de tâmpenii nici aici...

Pe drumul de întoarcere am mai avut parte de un fazan zbuciumat, care a decolat cu mare hărmălaie din niște boscheți foarte aproape de mine, doar ca să se oprească zece metri mai departe, într-o zonă cu zăpadă troienită.

Pe câmp am mai văzut la mare distanță încă două egrete mari, una din ele părea că are ceva în vizor. Nu am încercat să mă apropii, nici nu cred că aveam șanse.

Mai târziu, acasă, când am găsit ceva vreme să mă și documentez, am aflat că există totuși un mic număr de egrete mari care iernează la noi și că au fost observate cazuri în care vânează mici rozătoare. Din motive care mie îmi scapă, printre oamenii de știință e o mare nehotărâre despre cum ar trebui să-i zică: Egretta alba, Ardea alba sau Casmerodius Albus... Mai multe despre egreta mare găsiți aici, despre fazani găsiți în presă.

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

Ne vedem la anu'.

A mai trecut un an și pentru mine și pentru voi. Doar constat. Nu o să mă apuc să fac un bilanț. Vreau doar să  mulțumesc celor care au ales să petreacă o mică parte din timpul lor, citind acest blog.
Sper că unora am reușit să le aduc aminte că natura e tot timpul undeva pe aproape și nu e nevoie neapărat de mari eforturi și sacrificii pentru a te bucura de ea. 
Poate că o postare de aici v-a dat unora impulsul care vă lipsea să faceți o mică ieșire la pădure. 
Poate că doar v-am determinat să vă opriți  și să contemplați în liniște un colț de natură din fundul curții...
Dacă așa ceva s-a întâmplat, acest an nu a trecut degeaba pentru mine...

Am făcut o mică socoteală și mi-am dat seama că șansele să mai pot să postez aici ceva, în această ultimă lună sunt minuscule, așa că am zis să vă urez mai devreme Sărbători Fericite și Un An Nou Fericit.



Ne vedem la anu'.

Coasta Jurasică

Dis de dimineață am trecut în mare grabă printr-un minimarket, am cumpărat tot ce mi s-a părut mie că se poate înghiți fară mari impedimente și mă poate ține cu motoarele turate până mai pe seară. Acu' mă-nfrupt și-mi vin idei cretine de afaceri. Cel mai tare mă amuză un mic cofraj în care-s cuibărite și trase-n țiplă două ouă fierte, gata decojite. Culmea decadenței capitaliste, auzi tu, ouă fierte gata decojite! Cât răsfăț! Ce condiționare către neputință a unei nații care și așa a dus-o prea bine. Dar le-am cumpărat... Deci cine-s eu să comentez? 
Îmi imaginez o linie de decojit ouă, eventual importate gata fierte din China. Poate ar merge și la noi, da' nu așa mecanizat, mai bine cu niște babe...
Stau la soare cu spatele la peretele de calcar, care radiază un pic de căldură, chiar dacă e o zi destul de rece. În spatele meu într-o mică adâncitură, s-a adunat niște sare în urma evaporării apei de mare. 

Îmi imaginez cum cu mii de ani în urmă ceva homo mai mult sau mai puțin sapiens, își punea și el sare pe bucate, într-un loc asemănător cu ăsta. În vreme ce presar sarea de mare râșcâită din micul bazin natural, pe oul de minimarket, mă gândesc cum gestul ăsta simplu și firesc unește peste timp două momente, despărțite de milenii de istorie.
M-a bătut soarele-n cap... Prea multă filozofie pentru o pauză de masă.
S-a întâmplat sa fiu în Anglia pentru scurt timp și cum e natură la noi, e natură și pe aici așa că am plecat să văd ce-i la ofertă. Azi am ales să parcurg o mică bucată din Coasta Jurasică. Dintr-un orășel cu bere bună Swanage, pâna la Seacombe Quarry, cu o pauză de poze la Dancing Ledge. Am zis că orientarea nu poate fi o problemă, pe o parte e marea și pe cealaltă e dealul... Simplu. Kilometrajul l-am estimat ochiometric de pe diverse hărți online. 
Peisajul e spectaculos, dar oarecum monoton, câteva vechi cariere de piatră abandonate, condimentează traseul și-ți dau ocazia să cobori pâna la apă, în rest faleza e neabordabilă. 

Tilly Whim Caves e un exemplu de astfel de carieră. Bineînțeles totul e închis, blindat, să nu cumva să se accidenteze vreun june în căutare de aventuri... Trist... Aș fi fost curios.😉

Pe drum fiecare se distrează cum poate. Unii profită de curenții ascendenți, generați la întâlnirea mării cu faleza stâncoasă.

Alții găsesc soluții mai simple... La asta cu gardul, m-as băga și eu...
Pe drum am devenit neobișnuit de încrezător în puterile mele, dar m-am dezumflat rapid și mi-am dat seama că-s doar neobișnuit de prost... Prost informat adică. Deci parcurgeam orele de pe tăblițele indicatoare în maximum 20 de minute... La început am crezut, bineînțeles, că evident le sunt mult superior puturoșilor de britanici și mă mișc ca un semizeu, datorită fondului genetic superior moștenit de la dacii liberi, care după cu știm cu toții erau miezul din dodoașcă... 

Dar trecând pe lângă un grup, care se holba la un indicator, am dedus din discuție, că ceea ce credeam eu că sunt ore sunt de fapt mile...  Mi s-a scurs zâmbetul disprețuitor de pe moacă.

La Dancing Ledge, marea completează periodic apa din micul lac artificial folosit de localnici pe post de piscină. Totul arată ca o minune a naturii, dar e tot o fostă carieră, de unde blocurile de piatră erau încărcate direct pe corăbii. 

O mică pasare căreia nu știu încă să-i zic pe nume, cercetează toate crăpăturile și micile bazine cu apă de mare.

Vegetația pe coasta asta bătută permanent de vânturi, nu e foarte spectaculoasă, dar dacă cauți în apropierea solului printre ierburi, pe lângă pietre, găsești multe chestii fotogenice. Dacă aș știi și cum să-i spun m-aș bucura...

Amprentele lăsate de fosilele care fac această coastă faimoasă sunt vizibile peste tot. 
Pe drumul de întoarcere prognoza căreia i-am dat "ignore" de dimineață, m-a ajuns din urmă. Ultimele ore pe drumul de întoarcere am avut parte de o foarte britanică ploaie... Dar după o oră petrecută într-un foarte britanic pub, m-am recuperat... 


Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

3 poze, 2 vorbe - Octombrie 2016

Coasta Jurasică, parte dintr-o fosilă, în marginea unui vâlcel, aproape de Seacombe Quarry. Poate într-o zi o să am timp să aflu mai multe, sau poate mă ajută careva...

Veverița cenușie (Sciurus carolinensis), simpatică, adaptabilă, oportunistă - calități care o ajută să pună stăpânire pe teritorii tot mai întinse în Marea Britanie, în detrimentul veveritei europene (Sciurus vulgarias). În Italia se văd deja semnele unei probleme asemănătoare.

Pescăruș albastru (Alcedo atthis) pe Insula Brownsea. Nu-i cea mai reușită poză, dar e poza care m-a bucurat cel mai mult. După statistici e o pasăre destul de comună și la noi, dar pentru mine a fost prima întâlnire.

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

3 poze, 2 vorbe - Septembrie 2016

Fructele de lăscior s-au copt și arată bine, dar mai bine le lași în pace, nu-s de mâncat.

Ciocănitoarea de stejar (dendrocopus medius), aș fi confundat-o cu siguranță cu ciocănitoarea pestriță mare (dendrocopus major), dacă nu era și una din aia cu două crăci mai încolo... Asta are ciocul mai scurt, freza mai punk...

Călugăriță. Ce să zic? M-a văzut. Ce-o fi fost în capul ei? Poate ceva de genul: "Acu pe bune, te pui în genunchi, te închini... Faci mișto de mine?"

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

Ciocănitori la treabă

Poate că postarea asta n-ar trebui să fie una de sine stătătoare, ci mai degrabă o completare la povestea din aprilie "Ciocănitoarea pestriță mare", dar am preferat să o pun separat. 
Deocamdată mă cam împiedic prin programul de editare, așa că dacă aveți ceva de comentat despre editare, nu vă obosiți, sunt conștient de toate stângăciile, dar m-au lăsat nervii și am zis că e de ajuns... 

Poate o dată o să revin cu o editare mai bună, dar la cât de repede învăț eu chestii din astea... reeditarea asta nu va veni prea curând.
Yotuberii adevărați încheie cu ceva de genul LIKE, SHARE & SUBSCRIBE, dar nu e cazul meu... M-aș bucura de LIKE și SHARE, dar nu vă agitați să SUBSCRIBE, că sunt încă traumatizat și nu cred că o să mai pun prea curând ceva pe acolo...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!