miercuri, 16 august 2017

Dolina gălăgioasă

Zi după zi, se adună tot felul de mici mizerii, greutăți cotidiene, probleme semirezolvate sau probleme care știu că nu vor fi rezolvate vreodată. 
Uneori mă gândesc conștient la ele, dar de cele mai multe ori chestiile astea rulează undeva pe fundalul conștiinței, creând un fel de zgomot de fond, care poate trece nebăgat în seamă pentru mult timp... Dar dacă răstimpul ăsta e prea lung, tensiunea devine pipăibilă și atunci e musai să restartez sistemul.
Ieșirile la pădure sunt modul meu preferat de a face asta.  Ieșirile de o zi sau câteva ore își au și ele locul lor, dar după o vreme am nevoie de un pic mai mult. Acu' s-a făcut iarăși vremea pentru vreo două zile la pădure. 
După niște kilometrii de drum, urmează câțiva kilometrii de poteci, apoi o scurtă bălăureală pe o direcție aleasă mai degrabă instinctiv decât rațional, și iacă-tă-mă-s într-un loc minunat pentru noaptea asta. O dolină. 
Unul din versanții dolinei e mai jos, deoarece dolina s-a format în versantul unei văi mai mari, așa că locul arată ca un uriaș amfiteatru.
hammock in the sinkhole
Mi-am întins hamacul într-o margine, aproape de fundul dolinei. Chiar dacă în poză locul arată destul de riscant pentru o noapte în hamac, cu toate trunchiurile căzute în apropiere, după ce am verificat mare parte din copacii din vecinătate, am constatat că e OK. 
Cum simțeam mai degrabă nevoia unei băuturi reci decât a uneia calde, am renunțat să mai fac focul. Întunericul se lasa repede așa că am mâncat ce am nimerit și am atârnat săculețul cu mâncare într-un copac din partea cealaltă a dolinei. Apoi m-am pregătit să mă întind în hamac. Am pus chestiile la care trebuie să ajung rapid și cu ușurință în așa fel încât să pot face asta, apoi am făcut în gând o recapitulare și m-am întins în hamac.
DD Travel hammock
După ce s-a lăsat întunericul, au început tot felul de activități. În timp ce alunecam încet în lumea viselor, înregistram și catalogam toate zgomotele din împrejurimi. Asta cu catalogatul zgomotelor e o veche rutină care mă ajută să dorm liniștit la pădure, dar să fiu totuși relativ conștient de ceea ce se întâmplă în preajmă. Vânt în crăci, un lătrat de vulpe în vale, șoareci întreprinzători foșnesc prin frunze, ceva patruped mic patrulează în partea de sus a dolinei - toate le am în baza de date. Deci, somn normal.
Pe la jumatea nopții, un cântec de ceva bufnițoid se aude din apropiere. Desfac sita, scot capul, aprind frontala - o bufniță se uită la mine dintr-un copăcel din centrul dolinei. E chiar aproape. Stă așa o vreme în fascicolul frontalei, apoi spune ceva probabil urât și decolează într-o liniște perfectă. 
Dimineața prima prioritate e micul dejun. Pentru asta îmi trebuie un foc. Nu-i mare lucru, crengile uscate nu-s o problemă. Practic mă împiedic de ele. De la hamac până la vatră, am strâns deja un braț.
Înainte să vă spun ce am în meniu, trebuie să spun în apărarea mea, că sunt un mare fan al micului dejun, oricare ar fi el, din orice țară, de pe orice continent. Plicticoasele ouă ochiuri, cereale, fasole cu cârnați, o strachină de fructe, ceva patiserie, orice înainte de cafea primesc cu mare bucurie.
Astăzi, fasole cu afumătură - micul dejun al campionilor. Era și o ceapă în zonă, dar n-a vrut să stea în poză dezvelită.
champions breakfast
Fasolea-i gata, cafeaua mai are de stat pe jar. Nu vreau să mai pun vreascuri, să fie mai ușor de stins.
În vreme ce eu sunt ocupat  să bag fasole, pe nesimțite, într-o liniște aproape ireală, bufnițoidul de azi noapte, aterizează exact în același copac, pe exact aceeași creangă. Acum îl văd bine, e un huhurez mare
Încerc să nu par prea excitat. Mai bag vreo două linguri de fasole, încercând să par foarte relaxat, mă întind și trag cafeaua pe marginea vetrei, pun mâna pe aparat, încadrez și declanșez vreo trei rafale scurte. Verific ultimele două trei poze făcute și totul e ok. Perfect! Tot ce mai reușesc să fac de acum înainte, e bonus. 
Văd că treaba asta cu relaxatul merge de minune, așa că îmi termin tacticos fasolea, sub atenta supraveghere a huhurezului. Pun strachina jos, îmi torn niște cafea, ridic iarăși aparatul și mai trag vreo două rafale. Nu verific, las aparatul, ridic cafeaua și sorb o gură. Apoi devin obraznic, mă uit la huhurez și spun cu voce tare: "Stai și la cafea?". Nici un răspuns, doar priviri stăruitoare a căror semnificație depinde doar de propria mea imaginație.
ural owl
De treabă huhurezul, mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, pe lângă uzualele buhuhu-uri, am putea schimba tăceri profunde. 
Fără nici un fel de preaviz, huhurezul se desprinde în zbor de ramura lui preferată și se depărtează la fel de silețios cum a venit. A plecat aparent fără nici o legătură cu acțiunile mele.
Cred că încep să înțeleg care-i treaba cu copăcelul preferat. Dolina asta e ca un fel de supermarket pentru huhurez. Copăcelul e aproximativ în centrul ei, dolina e ca un amfiteatru, iar zgomotele șoriceilor sunt direcționate către huhurezul care stă la pândă pe creanga preferată. Trebuie doar să se hotărască de pe care raft să-și ia șoricelul.
Acuma aș vrea să prind și eu unul din șoriceii ăștia, în poză. Nu-i ușor. Deși îi aud peste tot, și îi și văd destul de des, sunt enervant de dificil de fotografiat. Se mișcă cu o viteză incredibilă, mai ales la adăpostul trunchiurilor căzute, pe sub vegetația joasă, pe la baza micilor pereți de stâncă sau a bolovanilor, apoi deodată încremenesc aparent fără motiv, după care pe neașteptate o zbughesc iarăși. 
M-au scos din minți. Când am vrut să-i surprind, au fost mai iuți decât mine. Când am vrut să-i aștept, au fost mai răbdători decât mine. Mă băteau pe toate planurile... Descurajat m-am întors pe bușteanul de lângă vatră, să-mi revizuiesc strategia. Tocmai când mă hotărâsem să las șoarecii în pace și să dau un rotocol prin împrejurimi, văd ceva mișcare la baza unei crengi căzute. Ridic teleobiectivul, și-l văd pe mititel. Aș fi vrut să fiu mai aproape, dar mă mulțumesc cu ce mi s-a oferit, fac vreo zece cadre și am parte de unul relativ decent.
mouse
Răsuflu ușurat. Șoriceii ăștia m-au sâcâit și ziua și noaptea, dar acu' m-am liniștit. Las aparatul jos și îmi beau tacticos cafeaua. Îi văd pe mititei peste tot, dar nu mă las provocat...
E aproape de amiază, nu vreau să plec încă, dar când am plecat de acasă, mi-am împachetat rucsacul în asemenea hal, că mi-e rușine de mine. 
Întind pe jos, pe jumătate despachetată foaia de cort, să-mi creez un pătrățel ordonat în haosul de frunze, pietre și crenguțe. Golesc rucsacul și încep să grupez chestiile care le vreau în capac, în buzunare, în partea de jos, lipite de spate, lucrurile înghesuibile în spațiile rămase, etc. Aproape că am terminat, când în partea de sus a dolinei aud niște zgomote ceva mai ciudate. 
E o un fel de târșâit prin frunze, dar parcă se disting și niște pași, sau mai degrabă târșâitul ăsta are un fel de ritm. Pun mâna pe aparat și urc câțiva pași în lateral pe panta dolinei să văd ceva mai bine. După zgomot, pot să-i urmăresc traseul destul de precis, așa că stau cu ochii bulbucați și aparatul pregătit, doar doar o să văd ceva. Printre doi bolovani întrezăresc trecând ceva blănos cu niște dungi alb și negru. Bursucu! N-am mai pozat bursuc, cum să fac să nu-l scap? 
După câteva fracțiuni de secundă în care în mintea se ciocneau idei despre ce-i de făcut. Mă decid să urc cu grijă către locul spre care pare să se îndrepte. Oricum singura șansă să am ceva deschidere pentru o poză, e să urc. Nu vreau să fac zgomot, așa că încerc să urc pășind din piatră în piatră, ca atunci când treci un pârâu. După câteva dezechilibrări de tot râsul, din alea în care dai din mâini încercând să te ții de aer, ajung într-o poziție suficient de bună. Continuă să se miște pe aceeași direcție, nu m-a simțit până acum și nu vreau să risc să-l sperii. Apare printre bolovani și lemne căzute, reușesc  să declașez de câteva ori, când traversa segmente mai deschise. 
badger
Își schimbă direcția, și continuă să pufăie și să scormonească pe la baza bolovanilor, urmărind foarte concentrat, un traseu pe care doar nasul lui îl știe. Sunt sigur că am câteva cadre bune, așa că renunț la precauții și mă iau după dânsul. 
După câțiva metri dispare între doi bolovani, pare să fie un fel de vizuină. O vizuină mai degrabă potrivită pentru un scurt somn la amiază decât pentru un adăpost adevărat. Eu mă uit la el în vizuină, el se uită din vizuină la mine. 
Acum e momentul. Ședința foto a vieții mele! Lăbuța pe șold! Privirea la mine! Țuguiază buzele!... Nimic. Își aranjează puțin pământul de sub el, se face ghem cu botul în blana și ca un cățel cuminte bagă un somnic... Cu mine stând în ușă, alunecă în lumea viselor bursucești... Am un moment zen, nimic nu-mi circulă prin cap, stau tâmp și mă uit cum doarme bursucul...
Ce naiba?! M-am transformat dintr-o dată în vreun trol prieten cu sălbăticiunile? Scot telefonu' deștept, mă uit în oglindă - sunt tot eu. Ce-i asta? Nepăsare, încredere, sictir bursucesc...
OK. Bine. Nani nani bursucu mami... Mă duc să-mi termin de împachetat rucsacul. Am primit de la dolina asta mai mult decât am sperat. E timpul să mă cărăbănesc și să las natura să-și vadă de treaba ei.
Împachetez destul de repede, după ce am ordonat toate lucrurile, parcă împachetatul are un fel de logică. O iau din loc, pe marginea de jos a dolinei mă opresc și arunc o privire în urmă. Mascat parțial de frunze, într-un copac din apropiere, huhurezul mă urmărește din ochi. Bursucul doarme bursucește. Șoriceii își așteptă rândul să vadă pe dinăuntru stomacul huhurezului. Un colț de natură aproape neatins.
Acum parcă am șters o parte din micile mizerii. Greutățile cotidiene și-au pierdut din greutate.  Privind dintr-un unghi proaspăt, văd posibile noi soluții pentru problemele semirezolvate.  Problemele care știu că nu vor fi rezolvate vreodată... Cine știe? Timp e. Speranța moare ultima.



Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!


6 comentarii:

  1. salutare!
    Te declar fotograful oficial al padurii! Pai e o performanta sa vezi un bursuc dar sa-l fotografiezi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E prima data cand vad un bursuc, m-am bucurat ca am carat teleobiectivul nu-l iau de fiecare data. M-as fi ofticat rau sa-l vad si sa n-am ce-mi trebuie sa fac o poza ca lumea.

      Ștergere
  2. frumoasa iesire, te-am "urmarit" pas cu pas, cuvant dupa cuvant...:)
    mi-amintesc prima mea intalnire, diurna, cu un huhurez: ma uitam de jos in sus la el, el de la inaltime, in jos la mine; la un moment dat a devenit foarte amuzant, eu faceam un pas sub coroana copacului si ieseam din raza lui vizuala, iar el se apleca cu tot corpul si ma vedea iar, eu ieseam, el se ridica;
    bursuci am vazut, dar nu i-am pozat niciodata...
    cu siguranta ai aflat ca solutiile cele mai simple la orice problema se afla in natura :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intalnirile cu huhurezi parca au tot timpul ceva amuzant... Ai dreptate cu natura. :)

      Ștergere
  3. Bravo Misule! Din nou ai avut trairi deosebite in Natura si se pare ca ti-ai "reincarcat" akumulatorii vitali ptr. cateva saptamani! Felicitari!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Merci. Acumulatori-s plini, sa vedem cat tin...

      Ștergere