3 poze, 2 vorbe - Iulie 2016

Pe malul unei ape repezi, la puțin sub 2000m altitudine, broasca roșie de munte stă pitită în iarbă, dar camuflajul nu o ajută.

Început de iulie, smârdarul e în floare. Aici sunt doar câteva petice răzlețe, dar cum n-am mai vazut demult, e motiv de mare bucurie!

Parâng, lacurile Vidal și Gâlcescu. Vedere din Hornul Lacurilor. Zici că le atingi cu mâna...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

Două codobaturi

Întotdeauna am crezut despre codobatură că e ceva mare și rău, o ființă care cuibărește mai degrabă în imaginație decât pe marginea unei poteci pe care aș putea eu păși vreodată. Neapărat trebuia să fie mare și neapărat trebuia să aibă o uitătură rea, iscoditoare, tăioasă. De prin care poveste m-am ales cu impresia asta, nu știu să vă spun acuma, dar o să mai caut.
Nu știu în ce fel o fi greșit pasărea asta față de neamul nostru, pe care babă ancestrală o fi agasat-o, dar e plin în folclor de povești urâte despre ea. Ba că ar fi veșnic nesătulă , ba că ar fi furat coada de la o altă pasăre. E într-adevăr mereu în mișcare, în căutare de gâze și nu stă locului defel, dar eu aș zice că-i mai degrabă harnică. Cât despre coadă, da, o flutură tot timpul de parcă ar fi tare mândră de ea, pe la sate se zice că bate din coada, de unde și numele codobatură. 
Mai rău decât atât, ochii de codobatură apăreau și prin "rețetarele" vrăjitoarelor.
În total dezacord cu noi, letonii consideră codobatura albă simbol național. Ce le place lor așa de tare la ea și de ce nu ne place nouă deloc, e greu de priceput. E drept că letonii au și un copac național și chiar și o gâză naționala. 
De unde vine diferența asta de percepție față de natură în general? Nu neapărat diferența între noi și letoni, mai degrabă diferența între felul în care percep natura popoarele din nordul Europei și noi ceilalți. Unul din motive poate fi că popoarele nordice din zona actualelor țări baltice au rămas păgâne, având forme de credințe conectate la natură, ceva mai multă vreme, motiv pentru care au existat Cruciadele Nordice, după ce Cruciadele au devenit nerentabile...
Iarăși s-a făcut târziu... Iarăși delirez... Înapoi la codobaturi.
E frumos că numele își cam păstrează semnificația în majoritatea limbilor, italienii îi zic batticoda, iar englezii wagtail.
Pe la noi sunt mai comune, codobatura alba (Motacilla alba) și codobatura galbenă (Motacilla flava).
Prima dată când am văzut o codobatură albă (de fapt mai multe), coboram către un sat în spatele unei turme de vaci. Codobaturile alergau caraghios de repede prinzând din zbor gâzele pe care vacile le stârneau din iarbă. Stilul ăsta de hrănit în urma turmei le-a atras în unele zone numele de văcărițe.
Am făcut și niște poze atunci, dar nu le mai dau de urmă... Poate revin cu o completare...
Îi place să vâneze pe lângă ape și în locuri deschise.

Codobatura galbenă, e ceva mai mică și are coada mai scurtă, dar e la fel de mândră de ea.
Chiar dacă coloritul e cum nu se poate mai diferit, alura, comportamentul și felul de a se mișca sunt izbitor de asemănătoare. Chiar dacă nu ai auzit nimic despre ele, e cât se poate de evident că sunt înrudite.

Ambele păsări sunt migratoare și ambele iubesc zonele mai joase din preajma râurilor, sau întinderilor de apă. Codobatura galbenă își face cuib pe sol, iar cea albă folosește scorburi și crăpături naturale în stânci. 

Despre codobatura galbenă unii autori spun că ajunge rareori și în zonele de munte, dar I. Simionescu în Fauna României apărută în 1938, îi spune acesteia de-a dreptul codobatură de munte. Micuța din poza de mai sus, pare că se simte destul de bine undeva în preajma altitudinii de 2000m, pe malul unui mic lac. Ce să zic, și eu m-am simțit foarte bine acolo, câtă vreme a fost soare...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

3 poze, 2 vorbe - Iunie 2016

Într-o seară am dat de astea într-un prun... În dimineața următoare, am făcut un stupar fericit. 
M-am ales și cu un borcan de miere.

Ciocănitoarea de grădină (Dendrocopus syriacus), e evident chiar în grădină...

Mammatus, dacă îi vezi cauți un loc de stat la fereală. Se formează sub norii cumulonimbus, care arată grozav de departe, dar când se dezlănțuie, oricât de pregătit ai fi, tot nepregătit ești. Averse de ploaie, căderi de grindină, vijelii și fulgere, toate sunt legate de cumulonimbus.

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

Rătăceală cu prejudiciu

Am pornit să regăsesc un loc frumos. Îmi vine tot mai des să fac asta. Mi se pare că toate în jur se schimbă prea repede... Lucrurile, locurile, oamenii, deprinderile, toate. Nu apuci bine să stăpânești niște reguli, că pac, s-au schimbat. Numa' ce începi să te încrezi în cineva și pac, ți-a întors spatele. N-ai trecut de o lună pe o stradă că deja se construiește viitorul loc în care-o să-ți spargi salariul. Numa' ce te-ai obișnuit cu telefonu' deștept, că cineva te sună să te anunțe că-i vechi și neapărat musai  trebuie să-ți iei altu'. Când se strâng prea multe din astea, trebuie musai neapărat, să regăsesc câte un loc frumos, care a rămas neschimbat.
La început pădure frumoasă, numai bună de umblat prin ea în liniște și când umbli în liniște lucruri frumoase se pot întâmpla. De data asta  a fost o căprioară...

Mai departe locurile se mai sălbăticesc un pic și asta nu poate fi decât bine. Calcarul își pune amprenta pe peisaj, apar lapiezuri și doline, terenul devine mai dificil, vegetația mai deasă. Orice speranță de a înainta în liniște dispare, dar frumusețea sălbatică a reliefului compensează din plin faptul că orice viețuitoare se face nevăzută din calea ta. Locurile parcă încep să semene cu ce-mi aduc eu aminte.. 

Pe un tăpșan mai aerisit, între două doline, o poieniță cu miros de usturoi... Pe jos, covor verde de leurdă! O minune! Loc de luat masa! Jos rucsacul, întind măsaiul și încep să mă uit prin jur după niște frunze de leurdă mai fragede, să-mi îmbunătățesc meniul. Dar se pare că am ajuns puțin cam târziu, frunzele sunt deja palide și leurda e înflorită... Îmi piere un pic entuziasmul, dar asta nu-mi influențează pofta de mâncare, așa că depun un pic de efort și încerc să scot niște bulbi. Adun o mână de bulbi de leurdă, suficient cât să-mi sălbăticesc puțin mâncarea adusă de acasă. Frunzele de leurdă sunt bune înainte de a da floarea, din martie până în aprilie de regulă, iar bulbii se recoltează la sfârșitul verii. Eu i-am prins mititei, dar au fost OK.

Mai departe, pe măsură ce înaintez îmi devine tot mai clar că nu sunt unde aș vrea să fiu, sau mai exact unde am plănuit să fiu... După ce cobor o mică săritoare și urmez în amonte linia  pereților ajung la intrarea unei peșteri pe care o recunosc. Acum știu exact unde sunt, nu e locul care îl căutam, dar e la fel de bun. E un loc care a rămas neschimbat, unde pot sorbi în liniște o cafea proaspătă, cu gândul la vremuri când nu aveam  gânduri... Dar gândurile vin și pleacă odată cu trecerea timpului, iar timpul, neabătut trece, că asta-i menirea lui.

Pe drumul de întoarcere, de vreme ce știu totuși pe unde mă aflu, mă gândesc să mă abat un pic să mai caut locșorul pentru care venisem. Proastă idee! Bălăuresc vreo juma' de oră prin niște hățișuri de-a dreptul dușmănoase, apoi când să zic că-s pe drumul cel bun, observ că nu mai am capac pe obiectivul aparatului și trusa de filtre, care era prinsă de centura rucsacului, lipsește. Nasol! Refac de vreo trei ori traseul, dar nu găsesc nimic. În momente din astea mă întreb: Ce caut eu în viața mea?... 
Se lasă întunericul... Plec. 
Ajuns la mașină fac bilanțul: n-am regăsit locul care-l căutam, dar am regăsit altul la fel de bun, am pierdut capac obiectiv și trusă de filtre, dar am găsit totuși locul în care am parcat mașina și am avut chiar și cheile la mine, chestie care mie nu mi se întâmplă chiar de fiecare dată... Deci trebuie să consider tura un succes!
Pe drum opresc să culeg niște flori de soc și de salcâm ca să-mi recuperez din prejudiciu. Le pun una peste alta cu gândul că le separ acasă. Îmi era dor de-o socată și eram curios de o salcâmată (am văzut rețeta aici). N-am reușit să le separ, s-au scuturat în plasă... Am făcut două borcane de socato-salcâmată și un borcan de salcâmato-socată, au fost bune amândouă, de fapt sunt bune, că beau chiar acum... Da' tot mi-e dor de-o socată și tot îs curios de-o salcâmată... Amestecată-i viața asta...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

3 poze, 2 vorbe - Mai 2016

Căprior tânăr, cu pielea încă pe coarne...

Ciupercuță răsărită într-un pat de mușchi. Nu știu încă cum o cheamă...

Mierlă... Mai precis un mierloi, hotărât să facă scandal.

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!

3 poze, 2 vorbe - Aprilie 2016

Pitulice... Nu știu de care...

Cărăbușul de mai față în față cu tot ce-și dorește - niște frunze fragede de stejar.

La granița dintre agricultură și silvicultură... Care dăunează cui?

Ciocănitoarea pestriță mare

Primăvară... Dacă te oprești un pic din mers și asculți, toată pădurea bâzâie. Zumzetul însumat al tuturor insectelor care lucrează la bunul mers al treburilor în pădure, formează un fel de bază sonoră liniștitoare. Cel mai liniștitor e că deocamdată țânțarii încă nu contribuie. Mai aproape sau mai departe se aud diverse păsărele și câteodată o darabană de ciocănitoare. Ciocănitorile nu cântă, au mai degrabă un fel de strigăte, iar teritoriul și-l marchează bătând darabana - o serie de ciocănituri a căror cadența și extensie e diferită pentru fiecare specie de ciocănitoare. Ciocănitoarea pestriță mare (dendrocopus major), bate darabana așa de rapid că practic nu poți deosebi loviturile.

Ca să deruteze eventualii prădători sapă mai multe cuiburi, nu le termină pe toate, dar de multe ori chiar și neterminate sunt suficient de mari pentru a fi preluate de alte păsări mai mici. Nici unul din cuiburile de mai sus nu a fost cel  folosit în final. De fapt, cu toate că am revenit de multe ori în zonă și am văzut ciocănitorile la treabă de fiecare dată, nu am reușit să găsesc cuibul adevărat. Masculul are o pată roșie în spatele capului. Aici s-a nimerit să-l prind pe el la treabă, dar când sapă cuibul, lucrează amândoi.

Peste câteva săptămâni, într-o cu totul altă zonă, în timp ce umblam cu gândul la cu totul alte treburi, am auzit un cor de glasuri mici, deosebit de insistente, ce revendicau neobosite ceva... Păreau să fie niște pui de ceva pasăre. Am ridicat privirea și am văzut cuibul... Dacă puii știau să-și țină pliscul, treceam fără să bănuiesc ceva. Dar cum puii de indiferent ce viețuitoare, includ aici și omul, rareori știu să-și țină pliscul... vai de părinți. Ce să zic? Strigătura părintească "Ține-ți pliscul!", vine și ea de undeva.

Femela m-a văzut că mă holbez la cuib și s-a oprit cu ciocul plin de larve și gâze într-un copăcel din apropiere. Ar vrea, în același timp să și vină la cuib, dar  să și zboare în cealaltă direcție... Viața-i plină de dileme, n-are a face dacă ești om sau ciocănitoare. Paradoxal multe din dilemele  astea (vorbesc de cele adevărate) sunt chiar la fel... 

În timpul ăsta, masculul țipa de-i plesneau plămânii în cealaltă direcție. Parcă îmi vine să zic că făcea toată zarva asta ca să mă atragă departe de cuib... Să fie un fel de gândire strategică? 

Poate că exagerez eu și le atribui unor simple animale calități demne doar de ființa umană, dar poate că statul departe de natură ne face să avem o perpectivă denaturată asupra lucrurilor astea. Poate că totuși animalele nu sunt atât de tâmpe.

Am înțeles că stau în drum, așa că mă îndepărtez și mă bag în niște boscheți. Abia dacă am vreme să pun aparatul pe trepied că femela zboară la gura cuibului să-și liniștească puii flămânzi. Pentru câteva clipe se face liniște, dar imediat ce femela zboară  să-și umple încă o dată ciocul de larve și gâze, începe iarăși hărmălaia. 

În câteva clipe, la cuib apare masculul și el cu ciocul plin de larve. Puii de ciocănitoare cresc repede, în trei săptămâni sunt gata de zbor, asta explică de ce e nevoie de atâtea larve... Perechea de ciocănitori alternează, la gura cuibului, cu ciocul plin de bunătăți, cu o frecvență ireală. După o vreme devine aproape dureros să asist la atâta trudă, așa că îmi strâng jucăriile și mă duc într-un loc mai liniștit să-mi trag sufletul...

Haideţi pe afară şi aveţi grijă de voi!